Boieroaica avea dreptate. Ce simțea el pentru femeia asta era mai mult decât dorință, iar ceea ce obținuse era doar supunere. Toate femeile din viața lui sfârșiseră prin a se îndrăgosti de el, dar nu și ea. Orice ar fi făcut nu se putea apropia de inima ei. Aveau un copil împreună și asta ar fi trebuit să-i apropie, dar ea continua să-l urască. Nici fetița nu se bucura de prea multă dragoste din partea ei și asta îl înverșuna și mai tare. Continua totuși să aibă grijă de ea și de copil, discret, atât cât putea să o facă ca bărbat însurat.
Fetița îi era tare dragă și deși semăna leit cu el, nu se sfia să meargă cu ea peste tot, la moară, la vie, la câmp, oriunde avea treabă și avea grijă ca ea să nu se întoarcă acasă cu mâinile goale, ci cu o trăistuță de făină, o poală de struguri sau câteva ouă. Micuța nu știa cine e omul ăla, dar dacă mama Maria o lăsa să meargă cu el, însemna că era un om bun. O lăuda pentru orice lucru mărunt, fie că ținea baierele traistei în care îi turna făină, fie că strângea șorțulețul să-i pună poame în el. Nu o certa niciodată și nu o alunga, așa cum făcea Anghelina.
Când se făcea vremea să plece, boierul urmărea, cu privirea, făptura aia micuță, cu câteva bucle blonde rebele, lipite pe fruntea transpirată din cauza arșiței și o vedea cum se depărtează, ciripind veselă un cântecel numai de ea înțeles, stârnind colbul de pe uliță, cu picioruțele goale, țînând cu grijă, în șorțul cadrilat, strugurii pe care îi primise, grijulie să nu piardă vreun bob din comoara pe care o ducea acasă. I se încălzea sufletul când o privea și simțea cum reînvie în el sentimente paterne pe care nu credea să le mai încerce vreodată. Anghelina însă știa cine i-a dat strugurii și o muștruluia că umblă creanga prin sat în loc să păzească puii de curcă. Îl ura pe boier pentru toată suferința pe care i-o pricinuise, pentru căsnicia ei destrămată, pentru copiii ei care vor crește fără tată. În viața ei nu cunoscuse decât suferință. Ca femeie măritată fusese chinuită de soacră, mai târziu avusese probleme din cauza bărbatului ăsta care se ținea de capul ei. Iubirea nu ar fi însemnat decât o portiță deschisă durerii, așa că se ferea de ea, ca dracul de tămâie.
Vremea trecea, copiii creșteau, iar sufletul ei era tot mai pustiu, nopțile tot mai reci, visele bântuite doar de spaime, griji și nevoi. Înțelegea că era și avea să rămână întotdeauna femeia boierului. Asta era soarta pe care i-o hărăzise Dumnezeu și ea nu putea decât să se supună.
Copleșită de amărăciunea din viața ei, nu își dădea seama că din toată povestea asta, cea care avea cel mai mult de suferit era fetița, pe care oricât ar fi încercat, nu putea să o iubească. Fără să-și dea seama, revărsa asupra ei toată ura pe care o simțea pentru boier. I-a interzis să-i spună mama. Atunci a intervenit Maria, care era orfană și știa ce important este pentru un copil să alerge spre brațele larg deschise ale cuiva căruia să-i poată spune mama, așa că a învățat-o de la primele cuvinte să o strige pe ea așa.
De când îi murise bărbatul, o duceau greu, rămăsese numai cu Anghelina și cei doi copii ai ei. Munceau ziua la conac și noaptea coseau la mașina Singer pe care o adusese de la atelierul de croitorie unde lucrase, primind în schimb ouă, făină, mălai. Așa reușeau se descurce.
Maria nu putea înțelege cum de își pierdeau capul, muierile astea din sat, după vreun flăcău. Veneau la ea plângând și văicărindu-se, fie că se îndrăgosteau, fie că erau părăsite. Îi era milă de ele și le ajuta, dar pentru ea erau niște prostii și numai o femeie slabă de înger putea da dovadă de atâta nechibzuință. Coana Maria era respectată în sat, pentru că venea de la București și bărbatul ei avusese singura prăvălie din sat. Era o femeie înțeleaptă, nu se enerva niciodată și știa întotdeauna ce e mai bine de făcut în orice situație, așa că, oricând aveau nevoie, femeile o chemau la un pahar de rachiu, să se destăinuie și să ceară un sfat. Știa toate secretele satului și le ajutase pe multe dintre ele, fie că le învățase să gătească, pentru că mâncare bună cum făcea coana Maria, nu găseai la nimeni în sat, fie să coasă, cum să se facă frumoase pentru iubiții lor sau să se descurce cu alte chestii femeiești.
Oriunde se ducea o lua pe micuță cu ea. De multe ori, avea grijă să nu dea sfatul mult așteptat înainte de amiază și când se apropia ora prânzului dădea să plece spunând:
– Trebuie să plec să-i dau ceva de mâncare copilei.
Femeia care venise să-i ceară sfatul, sărea atunci ca arsă:
– Aoleu, coană Mario, un’ pleci? Îi dau eu ceva d’ale gurii și cât mănâncă, matale șezi aicișa și zi ce și cum să fac cu dracul ăsta de bărbat al meu.
Era mulțumită. Șiretlicul îi reușise, micuța avea ce să mănânce. Putea să se întoarcă liniștită acasă. Când fetița avea trei ani a ieșit în fugă pe uliță și ceasul rău, o căruță care tocmai cotea prin fața curții lor, a călcat-o pe picior. Maria a auzit strigătele copilei și a găsit-o cu piciorul într-o baltă de sânge. A început să țipe ca să ceară ajutor. A înfășurat strâns piciorușul cu basmaua, să oprească sângele. Cu copila în brațe striga cât de tare putea, doar doar o auzi cineva. Anghelina era la câmp. Au sărit câțiva vecini pe care i-a rugat să o ducă cu copila la spital. Dar cum sângele se oprise, toți o sfătuiau să o lase în pace, că nu mai au ce să-i facă doctorii și o să se vindece.
Maria se simțea vinovată că o scăpase din ochi tocmai când o pândea ceasul cel rău și nu s-a mai dezlipit de ea, o ținea în brațe și micuța închidea ochișorii plânși și își sprijinea capul pe umărul ei. Îi cânta să-i mai aline durerea.
Seara totul devenea magic. La culcare, mama Maria îi spunea în ungurește rugăciunea “înger,îngerașul meu“, Angyal, Angyalom, pe care micuța o învățase foarte repede. Micuța își așeza pe lângă ea cămășuța albă de pânză să nu se boțească, se așeza cuminte în genunchi, își împreună mâinile și ridică căpșorul blond cârlionțat privind icoana innegrită de ani și de fum, așteptând parcă un răspuns la rugăciunea pe care abia o șoptea: Angyal, Angyalom. Știa că mama Maria va fi mulțumită și îi va spune povestea cu prințesa călătoare, așa cum făcea în fiecare seară. În ultimul timp adăugase câte ceva la povestea veche.
– Să știi că tu ești prințesa din poveste și ai venit la noi în sat într-o caleașcă trasă de doi cai albi. Mergeai spre București și de acolo la Paris, unde am fost și eu odată când eram tânără. Acolo oamenii nu umblă niciodată desculți. Caleașca a oprit aici, ca tu să te odihnești, pentru că erai foarte mică și drumul era foarte greu. Asta este secretul nostru, să nu spui nimănui, pentru că e o vrajă și dacă spui cuiva, vraja se destramă și o să te transformi din prințesă într-o fată urâtă.
Răceala zilelor grele în care înfrunta răutatea copiilor, care o strigau oloaga, se topea sub căldură serilor în care mama o ținea în brațe și îi spune povești. Pe nesimțite zilele bune sau rele au trecut și micuța se apropia de nouă ani. Era în continuare nedezlipită de Maria, era mâna ei dreaptă și o ajuta la toate treburile din gospodărie. Într-o zi a venit în fugă de la poartă, unde juca pietre cu fetițele din vecini, pe băncuța făcută de bunicul ei.
-Mama, mama! E cineva la poartă care întreabă de Ecaterina. Cine e Ecaterina???
Mariei i-a stat inima în loc, era numele fiicei ei, dar nimeni în sat nu o mai striga așa, toți se obișnuiseră să-i zică Anghelina, pentru că ea o striga Angyal – îngeraș când era mică. Nu putea fi decât cineva de la București. Dar cine? Doamna S era plecată la Paris de mulți ani și de atunci nu mai dăduse niciun semn de viață.
Teama ei cea mare, că într-o zi o să vină cineva după Anghelina, devenise brusc realitate.
Va continua…
Ella's Boutique 