Angyal – partea II

Când s-a terminat războiul, Anghelina avea 15 ani. Era o mândrețe de fată, subțire de ziceai că se frânge, cu părul împletit în două cozi cuminți, lăsate pe spate, așa cum era obiceiul pentru fetele care nu ieșiseră încă la horă. De sărbători își aducea cozile în față, peste piept și le împodobea cu mușcate roșii. Îmbrăca ia albă presărată cu flori colorate, cusute cu migală la lumina plăpândă a lămpii, în nopțile lungi de iarnă. Sânii mici se ițeau timizi, printre încrețiturile borangicului, doritori să cunoască lumea. Fota care îi înfășura strâns coapsele era prinsă în talie cu un brâu colorat, țesut la război.

Maria a înțeles că are fată de măritat. Cuminte, cu o privire timidă, care nu-i știrbea însă frumusețea, și-ar fi putut alege orice bărbat, dar băieții din sat nu îndrăzneau să o ceară de nevastă, pentru că nu avea pământ. S-a măritat cu un bărbat care a plăcut-o suficient încât să treacă peste voința părinților lui. Era un om blând și Anghelina credea că va avea o viață bună alături de el. De la început a avut însă de furcă cu soacra. Dar ea era supusă, harnică, obișnuită cu munca și nu-i băga în seamă toate răutățile.

La nouă luni de la nuntă, a născut un băiat, pe care l-au numit Ion după numele tatălui lui. Când îl lua în brațe, fața i se lumina și își spunea că toate chinurile ei sunt pentru mândrețea aceea de copil.

Era o femeie frumoasă, cu fața albă, cu linia părului formând un mic colț în mijlocul frunții, cu cozile adunate la ceafă, așa cum ședea bine unei femei măritate, peste care purta un tulpan alb cu dantelă. Ilicul tricotat, din lână, strâns pe talia încă subțire, cuibărea sânii împliniți acum după naștere. Nu a durat mult până când boierul a pus ochii pe ea. Îi tot ieșea în cale și din felul în care o privea, a înțeles ce năpastă a dat peste ea. Tot satul știa că o dată ce-i plăcea o femeie, fie ea fată sau măritată, nu mai exista scăpare. A încercat să nu mai iasă din bătătură, dar soacra o mâna la câmp, la moară, strigând la ea că e puturoasă și nu vrea să muncească.

Oricât s-ar fi ferit, orice ar fi făcut și oriunde s-ar fi dus dădea peste el. Nu a trecut mult timp și lumea a început să vorbească, iar bârfele au ajuns repede la urechile bărbatului ei. Viața i-a devenit un coșmar, soacra o certa, bărbatul începuse să o bată, acuzând-o pe nedrept că băiatul nu ar fi al lui. Cu lacrimi în ochi îi spunea că e nevinovată, dar degeaba. Cu copilul în brațe, umilită și disperată, a fost izgonită și s-a întors în casa părintească. Ai ei suferiseră multe umilințe la viața lor, așa că au înțeles-o. Vedeau numai partea frumoasă, aveau un nepoțel.

La puțin timp după întoarcerea acasă, tatăl ei a murit, iar viața a devenit din ce în ce mai grea, pentru cele două femei. Se zbăteau să aibă ce pune pe masă. Anghelina lucra ziua la boier și noaptea cosea cămăși, șorțuri, pentru care era plătită în ouă, făină sau mălai.

Odată ce a văzut-o divorțată, boierul, înfuriat de refuzul repetat al femeii, a devenit agresiv.

Avea 22 de ani când a născut o fetiță, pe care a numit-o Rada. Blondă, cu ochi albaștri, micuța semăna atât de mult cu el, încât nu era un secret pentru nimeni, al cui copil era.

Boieroaica știa demult de relația bărbatului ei, dar nu era prima și posibil nici ultima pe care pusese el ochii. Anghelina muncea la conac, ca toate femeile din sat, așa că vrând-nevrând, dădea mereu cu ochii de ea. Ura s-o vadă prin curte, pentru că era tânără, frumoasă și înțelegea că orice ar face, el nu va renunța la ea. Niciodată nu fusese atât de înverșunat.

Nu era rea la suflet, dar nu mai putea suporta. Femeia asta trebuia să dispară. Dar cum? Într-o zi, i-au căzut ochii pe arma de vânătoare și s-a hotărât. A așteptat să se întunece, s-a furișat prin grădină, a trecut ulița care despărțea conacul de casa femeii, s-a strecurat printre crengile dese ale gardului viu, s-a zgâriat, și-a agățat hainele, dar nu a renunțat.

Odată ajunsă, a urcat pe prispă cu grijă să nu răstoarne ghivecele cu mușcate, s-a apropiat tiptil de fereastra luminată, a pregătit arma și a tras cocoșul, îndreptând-o spre Anghelina. În lumina plăpândă a lămpii, a zărit la o măsuță de lemn rotundă, doi copilași, un băiețel brunet și un căpșor blond, cu părul cârlionțat, leit fetița ei. Lângă ei, stătea bătrâna unguroaică Maria, pe care o cunoștea de mulți ani și o respecta. Deodată s-a rușinat, de parcă bătrâna ar fi văzut-o și ar fi certat-o ca pe un copil pentru ceea ce era pe cale să facă. Mâna i-a alunecat moale pe lângă corp, și-a dat seama că nu va fi în stare niciodată să ia viața unui om. Aerul rece al serii a trezit-o la realitate. Și-a luat seama, s-a întors și a plecat tiptil spre conac, speriată ca un hoț care fusese cât p-aci să fie prins. A zăbovit un timp pe treptele casei, privind cerul înstelat, întrebându-l pe Dumnezeu ce se intampla cu ea? Știa foarte bine răspunsul.          Nenumăratele aventuri ale bărbatului ei, pe care le tolerase până atunci, îi puseseră prea mult nervii la încercare. În sinea ei, știa prea bine că femeia aceea blândă, cu privirea tristă, nu a avut nicio sansă în fața lui, pentru că nimeni din sat nu ar fi îndrăznit să i se opună. Era aprig și nu se dădea în lături de la nimic, atunci când își dorea ceva.

Va continua…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s