La cafenea

Patul meu cel de toate zilele își exercita dreptul de proprietate asupra trupului meu epuizat, ca la orice sfârșit de săptămână, reținându-mă într-o îmbrățișare caldă, până la amiază, când soarele îmi reamintește că e sâmbătă. Profit de ziua însorită de iarnă nonconformistă și îmi iau micul dejun pe balcon. Îmi beau cafeaua în liniște și mă pregătesc să merg la cafeneaua unde obișnuiesc să petrec ceva timp citind, când dragostea de fiica mă îndeamnă să o invit pe mama la un cappuccino. Sun, însă nu apuc să deschid gura, că îi aud vocea veselă:

– Nu îmi spune că vrei să mă inviți la un cappuccino, că o să accept!

Probabil că telepatic mi-a sugerat să fac invitația. Nu ar fi ceva neobișnuit, pentru ea.

Ajunse la micuța, dar cocheta cafenea, mama inspectează dintr-o privire interiorul și dă aprobator din cap, ceea ce se traduce prin canapeaua e confortabilă, scaunele au spătar și perne, decorurile nu depășesc nota de modernism pe care ea o poate accepta. Aruncă o privire disprețuitoare celor câteva scaune înalte, pe care se hotărește să le ignore. Nu îmi fac probleme, mama nu s-ar fi lăsat niciodată angajată într-o tentativa de escaladare sortită eșecului, mai ales în public.

Trecând peste aceste mici amănunte, compania mamei este ca de obicei agreabilă și plină de surprize plăcute, mă refer strict la conversație, nu la anumite momente pe care încă le mai analizez. Este o bună ascultatoare și este suficient să o privesc și îmi dau seama ce gândește. Încruntarea este evident un semnal alarmant. Ridicarea unei sprâncene (am exersat îndelung, dar mie nu îmi reușește) este semn clar că nu este de acord, mai mult că este chiar revoltată. Un zâmbet poate fi sarcastic, dar o față luminoasă, o privire caldă și un zâmbet larg înseamnă acceptare fără rezervă. Important este că în compania ei găsesc răspunsuri la întrebările care m-au frământat de la ultima noastră întâlnire și asta fără vreo contribuție, cel puțin nu fățișă, din partea ei.

Îmi povestește despre planurile pe care le are pentru vacanțele de vară. Nu, nu am greșit, vacanțele, pluralul, pentru că face de regulă două sau trei călătorii, pe an. Este hotărâtă să recupereze timpul pierdut, când nu putea să iasă din țară. Mă invită să o însoțesc în Franța, într-un sătuc superb, despre care a citit într-o carte, la a cărei lansare a participat, nu demult. Argumentul îmi dă de gândit, pentru că sunt fan al autorului, care întâmplător se află și el, în micuța cafenea. I-am semnalat mamei prezența lui, doar ca fapt divers, timiditatea mea făcându-mă să încerc cu greu să-l ignor.

Totul se desfășura, ca de obicei, în liniște și armonie când a sunat telefonul pe care, din păcate, am uitat să-l închid, cum fac de obicei când nu vreau să fiu deranjată. Mă scuz și ies afară, să pot vorbi. Mama îmi șoptește că va profita de ocazie sa meargă „o petit coin“. Întotdeauna îmi spune că o doamnă nu trebuie să atragă atenția asupra necesităților ei fiziologice și în niciun caz să folosească cuvinte vulgare ca să denumească locul acela unde “și regele merge singur”.

Convorbirea telefonică nu durează mai mult de câteva minute. Mă întorc, deschid ușa și am senzația că mă găsesc în alt film. Mama, în mijlocul cafenelei, jovială, discutând cu scriitorul, barista și încă un bărbat total necunoscut. Nu că pe ceilalți doi i-ar fi cunoscut. Mama părea ok. Mă zărește și exclamă entuziasmată:

– Ea e fiica mea, despre care v-am vorbit.

Înaintez neîncrezătoare, încercând să înțeleg ce se întâmplă. Când i-a vorbit despre mine?! De fapt, mă neliniștea mai mult ce ar fi putut să-i spună. Scriitorul se întoarce către mine, se prezintă, mă prezint și pe un ton hotărât îmi spune:

– Îmi puteți da telefonul dumneavoastră, vă rog?

În mintea mea, m-am executat rapid, ca un elev disciplinat și începusem deja să formulez, în gând, numărul de telefon, când am întâlnit privirea dezaprobatoare a mamei și am înțeles că era ultimul lucru pe care trebuia să-l fac. Oricum, educația nu îmi permitea să ofer numărul de telefon unui bărbat necunoscut.

Văzând ezitarea mea, bărbatul revine:

– Aveți Iphone? Aveți air-drop? Să vă trimit fotografiile.

Eram năucă. Ce fotografii ar fi putut să-mi trimită mie omul ăsta care până acum două minute habar nu avea că exist pe planeta Pământ. E clar, am citit prea mult Kafka.

Aici intervine barista, care înțelege încurcătura în care mă aflu.

– Fotografia pe care am făcut-o mamei dumneavoastră cu domnul.

În sfârșit, încep să înțeleg câte ceva. Dar de unde îl cunoaște mama și de ce nu mi-a spus asta când am discutat despre el, este un mister total. Schimbăm câteva cuvinte ca doi oameni civilizati, timp în care mama a ieșit din scenă și s-a așezat liniștită, să-și termine cappuccino-ul.

Profit de ocazie și cu o îndrăzneală care nu mă caracterizează, îmi exprim dorința de a face și eu o fotografie cu acel domn. Ca un bărbat care se respectă, preia conducerea și începe să aranjeze cadrul pentru fotografie. Mă apropii de el în limitele decenței, pentru reușita fotografiei. Mă retrag surprinsă când îmi spune:

– Îndepărtați-vă puțin să o pot prinde in fotografie și pe mama dumneavoastră.

Nu am apreciat precizarea lui, dar trebuie să recunosc că mama are farmecul ei.

Părăsim cafeneaua și ne îndreptăm spre mașină. Bag cheia în contact, dar nu mă pot hotărî să plec. O privesc cu admirație și o întreb:

– Spune-mi mama, cum faci să socializezi așa de ușor, cu oricine, în situații atât de diferite? Ai o formulă magică cu care intri în vorbă? Sau pur și simplu este un talent pe care din păcate nu îl regăsesc în moștenirea mea genetică ?

– Nu este vorba de nicio magie și de niciun talent. Pur și simplu sunt consecventă și respect ceea ce eu numesc principiul meu de viață “numai unde nu am încercat, nu am reușit“. Simplu ca bonjour.

– Da, îmi amintesc că așa îmi spuneai de câte ori ezitam sau mă temeam să încerc ceva nou, dar nu mi s-a părut că la mine funcționează chiar așa ușor.

– Trebuie să admit faptul că o mică contribuție la reușită o are și șarmul meu personal.

Pufnim amândouă în râs și pornim spre casă, mulțumite de ziua minunată petrecută împreună.