Nea Florian Borcan

O zi de vară înăbușitoare. Alungați din apartamentele lor, unde respiratul devenise un sport extrem, oamenii își căutau refugiul în parcuri, ștranduri și pe terase.

După plimbarea de dimineață pe aleile Herăstrăului, străjuite de pomii care își uniseră coroanele parcă special să-i protejeze pe ei de arșița soarelui, Florian și Gogu, prieteni de o viață, se îndreptau spre terasa unui restaurant din apropierea Arcului de Triumf, unde obișnuiau să ia masa, duminica la prânz.

Toate mesele erau ocupate, dar nu își făceau probleme, erau obișnuiții localului, așa că, într-un colț la umbră, îi așteptau trei mese lipite pentru ei și prietenii lor, care li se alăturau din când în când.

Florian a comandat o cafea și o sticlă de vin, în așteptarea momentului în care Gogu avea să termine calculele și ar fi putut comanda de mâncare.

– Ptiu! Ce zăpușeală! Cine dracu m-a pus să-mi pun maieu pe sub cămașa asta! Transpir de parcă aș fi pe terenul de tenis.

A început să-și facă de lucru studiind mesenii din jurul lor, cronometrând timpul care se scurgea până la aducerea comenzilor și alte nimicuri care îi distrăgeau atenția de la ritualul duminical al prietenului lui. Nimic interesant. Peste tot mici, bere și alune. Unde mesenii erau mai cu dare de mână, friptura cu cartofi prăjiți trona pe un platou în mijlocul mesei, înconjurată strategic de pahare și sticle de vin, al căror număr marca timpul scurs de când mesenii luptau cu tentațiile de tot felul.

A terminat de numărat și pătrățelele de pe fața de masă, pe lungime, pe lățime și pe diagonală, paharele de vin băute de el, la care adaugă și paharul prietenului lui, de care acesta abia se atinsese.

Plictiseală mare.

Singura lui companie, nedorită din păcate, era o muscă alcoolică și obraznică, care se încăpățâna să împartă cu el băutură din pahar. Toate eforturile de a o alunga, eșuaseră. Pusese stăpânire pe pahar și patrula pe marginea lui ca pe propria moșie. Până la urmă i-au cedat nervii și a făcut-o coproprietară, doar, doar o scăpa de insistențele ei.

A urmat un moment de liniște, dar de îndată ce s-a terminat vinul, coproprietara a început să se plimbe, în sus și în jos, pe mâna lui, atrăgându-i atenția că “plânge masa” și că ar fi cazul “să mai dea un rând “.

De dragul liniștii sale, Florian a cedat presiunilor și a mai comandat o sticlă de vin.

I se făcuse foame și cum nu avea nicio speranță că prietenul lui va fi disponibil curând, s-a hotărât să comande ceva.

Oho! Un ospătar nou! Numai bun de necăjit, în lipsă de altă distracție. Nu își făcea probleme, știa că, la sfârșit, îl va recompensa cu un bacșiș suficient de generos, încât să-i treacă cu vederea micile răutăți.

Ospătarii mai vechi îi știau glumele, așa că nu mai prezentau niciun interes. Când își organiza mental micile șicane, a auzit o voce:

– Bună ziua! Ne permiteți să ne așezăm și noi la masa dumneavoastră?

Hopa! Distracție!

– Da, bineînțeles!

Fericit că va avea companie, Florian s-a hotărât să termine o dată pentru totdeauna cu compania agasantă de până atunci. Intuind parcă ce va urma, musca euforică și-a luat zborul “pe șapte cărări“ căutându-și o altă victimă.

Florian și-a întors scaunul strategic, să-i poată  studia pe tineri.

Doi băieți și două fete. Să fi avut vreo 17-18 ani. Victime sigure. Își freca mâinile de nerăbdare.

S-au scotocit prin buzunarele jeanșilor și au pus toți banii pe masă. Au făcut socotelile și au ajuns la concluzia că le ajung pentru patru beri și 250 gr alune.

Gata, strânsese suficiente informații și știa cum să intre în vorbă:

– Pot să iau și eu o alună?

– Da, vă rugăm!

A decojit-o tacticos, a mestecat-o îndelung și a revenit cu aceeași rugăminte. După câteva alune, a văzut pe fața tinerilor că generozitatea nu este tocmai punctul lor forțe.

– Vai, Floriane, ce nesimțit ești! Ai mâncat alunele copiilor.

Tinerii îl priveau mirați, cum vorbește singur.

– Ce vă holbați? Nu vorbesc singur, vorbesc cu o persoană deșteaptă. Ha! Ha! Ha! Băiete, adu 500gr pentru copiii ăștia, că le-am mâncat alunele!

– Vai, dar nu e nevoie! Pentru câteva alune, nu trebuie să vă deranjați.

– Mă deranjez când vreau și cum vreau. Ce beți acolo, bere?!

– Da, dar am băut din sticlă și nu puteam să vă oferim.

Își imagina ce gânduri își fac săracii copii, oare ăsta are de gând să ne bea și berea?!

– Nu vreau berea voastră. Hei, tu ăla de colo, vino încoace și pune naiba capacul la poșirca asta de bere și adu copiilor niște vin.

– Dar știți, dacă avem alune, noi preferăm berea, a încercat blonda un timid protest, ignorat complet de comeseanul lor.

– Habar nu aveți voi ce vin bun au pus ăștia de-o parte pentru noi.

Înțeleseseră că nu are rost să-l contrazică, mai ales că acum îi îndatorase cu alunele.

Nu voia însă să-l ignore nici pe ospătar. Trebuia să-și câștige și el bacșișul.

– Bine, măi băiete, le dai copiilor să bea vin, pe burta goală? Ce naiba este aici bodegă sau restaurant?  Du-te tu fuguța și adu un platou cu mici și fripturi de porc cu cartofi prăjiți.

– Aoleu, nu trebuie! Vă rugăm nu comandați și pentru noi! a încercat blonda, din nou, să protesteze.

– Da, de ce mă?! Te pomenești că nu vă plac micii și cartofii prăjiți.

– Ba da, ne plac, dar știți, noi nu avem atâția bani.

– Da ce mă, v-am cerut eu bani! Așa amărăștean arăt, să nu pot invita niște prieteni la masă?

– Vai, nu am vrut să spunem asta, dar e normal să plătim ce consumăm.

Blonda părea sincer deranjată de abordarea lui, dar, fiind în minoritate, a hotărât să ignore limbajul și atitudinea acestui domn.

Florian a simțit că poziția de leader îi este amenințată de copila asta blondă, care nu părea ușor de șicanat și a schimbat brusc subiectul.

– Șțiți ce face prietenul meu acum?

– Ascultă meciurile de fotbal la radioul ăla cu baterii. Foarte mișto radioul! spune unul dintre tineri, admirând micuțul radiou portabil, o raritate de care nu își mai putea desprinde ochii.

– Da, dar de ce le ascultă, habar nu aveți!

– Pentru că îi place fotbalul?

– Nu, joacă la pronosport. Acum verifică rezultatele meciurilor, să vadă dacă îi ies 13 rezultate exacte să câștige premiul de la categoria a-I-a.

– Credeți că va câștiga?

– Mereu câștigă. Cumpără multe buletine pronosport și în fiecare duminică ne ies câteva mii de lei. Ne merge foarte bine. Mergem și la hipodrom la Ploieșți și pariem și acolo.

– Pariati și dumneavoastră?

– Ei asta-i bună, de ce aș face-o când ăsta e mai bun decât mine și oricum cheltuim banii împreună. Eu sunt Nea Florian Borcan.

– Borcan e numele dumneavoastră de familie?!

– Hai că eșți caraghioasă, roșcato! Cum naiba să mă cheme așa. Mi-am deschis un centru de colectare sticle și borcane, să am și eu o slujbă, că altfel mă arestează ăștia pentru vagabondaj.

– Ce, dacă sunt bătrân și urât, credeai că sunt și prost? Nu trebuie să știe ăștia de unde fac eu rost de bani.

– Hai, mâncați pupezelor, nu vă mai fandosiți atât!

– Mulțumim, sunt foarte buni micii.

– Stai să vezi friptura. Ia spuneți, sunteți încă la școală?

– Da, suntem la liceu în ultimul an. Noi trei învățăm la Șincai, numai blonda învață la Lazăr.

– Și cum v-ați cunoscut?

– A! Păi am fost toți colegi în clasa a șaptea și a opta.

– Măi, măi și de atunci tot împreună sunteți.

– Da, suntem cei mai buni prieteni.

– Da, da, las că știu eu ce fel prieteni. Ah, ia uite, au roșit pupezele!

Gata, mă potolesc! Mă duc puțin în inspecție prin restaurant.

S-a auzit un mic suspin.

– Stați liniștiti că nu fug. Te pomenești că v-am căzut cu tronc?! Și chiar dacă aș pleca, îl aveți pe Sfinx. De trei ore nu s-a mișcat de acolo. Dacă nu ar mișca pixul ăla, aș crede că e mort. Cred că i-au pus ăștia clei pe scaun.

S-a îndepărtat în hohote de râs.

Erau puțin nelinișțiți. Dacă nu se mai întorcea nea Florian și venea ospătarul să le ceară să plătească nota?

Nu își făceau speranțe că domnul acela tăcut i-ar fi ajutat, că doar nu comandase și nici nu mâncase nimic.

Nea Florian însă și-a făcut apariția la fel de vesel cum plecase.

S-au gândit că totuși ar trebui să se ducă acasă, că ce e prea mult strică.

– Ce v-a apucat? Unde să plecați? Stați puțin că nu v-am spus, dar astăzi e ziua lui Gogu, așa că face cinste cu tort și șampanie, să-i cântăm mulți ani trăiască.

– La mulți ani! La mulți ani, domnule Gogu Viziru!

Nicio reacție. E clar că singurul lucru pe care și-l dorea era să fie lăsat în pace și era recunoscător că îl luaseră pe Florian de pe capul lui.

– Auzi, tu, pupăză roșcată, că tu pari mai șmecheră, blonda e mai bleagă, zii tu să se simtă să facă cinste.

– Domnule Viziru, faceți cinste de ziua dumneavoastră?

– Aoleu, ce gloabă, ce mâță leșinată. Nu așa! Strigă la el:

– Simte-te Gogule și fă cinste, că doar e ziua ta!

Tare, cu putere să te audă.

– Nu pot să spun așa ceva.

– Ei, nu poți! Ți-am spus că ești fandosită. Du-te lângă el și strigă-i la ureche, să se trezească.

Toate vocalizele alea cu „simte-te Gogule“ au dat roade.

S-a mișcat, a întors capul și a făcut un semn lui Florian:

– Ai tu grijă de copii!

– Da, ce să-ți spun, că așteptam să-mi spui tu! Am fi murit de foame până acum.

A apărut tortul și șampania, deja era petrecere în toată regulă.

Dispăruseră și ultimile rețineri, tinerii începuseră să se simtă bine în compania lui nea Florian, mai puțin blonda, când s-a întâmplat minunea, meciurile s-au terminat și Gogu a pus pixul pe masă. Își putea încheia socotelile pentru duminica aia.

Toți îl priveau curioși să știe cum i-au ieșit calculele finale.

– Așa și?! ……… Cum a ieșit?…………

– Nu mă întreba că sunt nervos.

– Aoleu, așa de rău e?

– M-am păcălit la meciul cu Vagonul Arad. Cine dracu să-și imagineze că or să câștige ăștia care nu erau printre favoriți.

– Asta e, mai dai un ban, mai joci o dată. Nu ne strică cheful.

Dar, deși era la fel de absent ca și până atunci, atmosfera devenise tensionată și tinerii au înțeles că e cazul să plece.

Blonda începuse să privească din ce în ce mai des la ceas și să șoptească partenerului ei ceva la ureche.

– Ce-i blondo, vrei să ne arăți că ai ceas? Te lauzi?

– Vai, bineînțeles că nu, cum puteți să spuneți așa ceva.

– Na, că pot! Așa îs eu mai slobod la gură.

– Voiam să spun că e foarte târziu și ar trebui să plecăm.

– Hai că mi s-a suit vinul la cap și am supărat pupăza blondă. Bine, bine, dacă trebuie, trebuie!

Au mulțumit frumos pentru masă și pentru o după amiază neașteptată.

– Măi copii, ne găsiți aici, în fiecare duminică la prânz. Dacă aveți chef să admirați Sfinxul, aveți poftă de un pahar de vin bun și de glumele lui Nea Florian Borcan, nu vă sfiiți să veniți, chiar dacă nu aveți bani. Vă aștept!

– La revedere! Mulțumim și mult succes la pariuri!

Tinerii au părăsit localul, amuzați de discuția cu nea Florian Borcan. Nu le venea să creadă ce noroc a dat peste ei în duminica aia.

Comentau, erau veseli și se îndreptau spre casă, fără să bănuiască că au avut onoarea să stea la aceeași masă cu Gogu Viziru, primul mare jucător de tenis al României, care a jucat tenis cu regele Mihai, a fost antrenorul lui Țiriac, Năstase și alții, a antrenat numeroase figuri politice și nu numai.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s