Teatrul de luptă al doamnelor

Mi-am câștigat dreptul să pot dispune de timpul meu, să pot face ceea ce am de făcut, fără să mă grăbesc.

Așa că, profit să hoinăresc, fără vreun scop anume, numai pentru plăcerea de a vedea străzile, oamenii, de a simți pulsul orașului.

Recunosc, nu sunt total dezinteresat, caut subiecte pentru scrierile mele.

Astăzi se deschide Sale-ul la un mare magazin. Eveniment așteptat de un an de zile, care dă peste cap programul oricărei femei și nu numai. Mă încadrez la capitolul “nu numai”.

În fața magazinului, o mulțime de femei pregătite de luptă. Și-au lăsat acasă hainele elegante, gențile scumpe, s-au îmbrăcat lejer și și-au atârnat de gât niște genți, gen traistă, ca să aibă mâinile libere.

Așteaptă cu emoție semnalul și atacă, la unison și în forță, orice se poate numi intrare în “cetate”, făcând din bietul angajat care păzește ușile inamicul public numărul 1.

Din experiență, știu că nu este indicat să fii în primele rânduri ale unui grup de oameni care intenționează să atace, indiferent ce și cum. Trebuie mai întâi să evaluezi pericolele, înainte de a acționa.

Aștept liniștit până când pătrunde în forță primul val, după care îndrăznesc să intru rapid, de teamă parcă să nu mă surprindă un al doilea val.

Dar nu, cetatea s-a predat relativ ușor, așa că acum toate luptatoarele au trecut la “devalizarea bogățiilor cetății înfrânte”.  Războinicele moderne încep să se lupte între ele pentru împărțirea prăzii la care râvniseră timp de șase luni de zile.

Neavând un țel precis, eram nehotarât în ce direcție să apuc, când am auzit un zumzet asemănător celui din stupul de albine și m-am îndreptat într-acolo. Era departamentul de încălțăminte.

Scaunele pentru probă fuseseră ocupate de cele mai rapide dintre doamne și fiecare avea lângă ea o stivă strategică de cutii de pantofi, pe care urma să-i probeze.

Desculțe, cu picioarele poziționate ciudat și la diverse altitudini, în funcție de modelul încălțărilor, pantofi simpli sau cu toc, cizme, gesticulând și dând indicații prețioase celui care făcuse imprudența să le însoțească, doamnele se mișcau continuu dând din mâini și din picioare, sugerând efervescența albinelor lucrătoare într-un stup.

Săracii “bondari”, amețiți de drumurile între rafturile cu pantofi și scaunul de probă, ascultau năuci indicațiile contradictorii: 

– Am nevoie de un număr mai mare! …nu, nu, mai mic!

– Caută-mi același model, dar pe gri ………….. ba nu, pe bej!

– Nu ești deloc atent la ce îți spun! Fără cataramă!

– Ce vrei să fac cu ăștia, ți-am spus fără toc!

– Nici măcar atâta lucru nu știi. La cizme port 39, la pantofi cu botul rotund, 38.

Deodată, animați de “nu știu ce” bondarii își abandonează subit obligațiile și se îndreaptă toți, ca vrăjiți, spre culoarul principal. Nu știam încă ce se întâmplă, dar graba lor de a ajunge cât mai aproape de culoar îmi semnalează un eveniment important. Într-adevăr, pe culoar apare o divă, care merită toată atenția lor. La brațul proprietarului magazinului Harrods, apare Cher, în ovațiile entuziaste ale bondarilor și ale doamnelor care mai erau încă în posesia ambilor pantofi. Spectacolul era într-adevăr unic și deși nu a durat decât câteva minute, publiul era încântat. Nu multă lume se poate lăuda că a văzut-o pe Cher atât de aproape.

Dar iată că metafora mea cu stupul nu mai stătea în picioare.

Apare prințul cu un pantof în mână, plimbându-se printre scaunele de probă, strigând: Left shoes! Left shoes! căutându-și Cenușăreasa, lucru destul de dificil, într-o cameră cu o densitate atât de mare de Cenusărese pe metru pătrat.

Din când în când, se aude:

– Aici!

Atunci știu că o Cenușăreasă e fericită că și-a recuperat pantofiorul.

Mă îndrept acum spre departamentul de haine de lux, unde mă aștept la mai multă decentă și liniște. 

Nici gând, aici împărțirea prăzii este în plină desfășurare și lupta mult mai acerbă, prada fiind mult mai valoroasă. Beneficiind de avantajele poziției bipede, doamnele aleargă în diferite colțuri ale încăperii, acolo unde din senin apare o vânzătoare cu un suport mobil pentru umerașe, foarte lung, doldora de haine.

Conform unei strategii bazate pe experiență, rastelul nu apare niciodată în același loc, dând “a second chance”, celor care nu reușiseră să ajungă la timp la primul transport, motiv care dă oportunitatea doamnelor de a își exersa reacțiile rapide.

Se năpustesc ca niște păsări de pradă și în câteva minute nu mai rămâne nicio haină. Nu reușesc să înțeleg cum pot să acționeze atât de repede.

Amețit de atâta vânzoleală, am decis să mă răsfăț cu o cafea și să îmi notez, în prețiosul meu carnețel, observațiile. Mă simțeam ca un reporter trimis pe câmpul de luptă.

Cafeneaua era plină de doamne norocoase, care își permiteau să-și acorde o mică pauză și să facă un schimb prețios de informații și experiențe.

Surprind un gest ciudat. O tânără îi dă în cap prietenei ei, cu pachet cu ciorapi. Ciulesc urechile:

– Ce-ai făcut? Tu nu ai văzut că ăștia nu au lipită pe cutie eticheta cu Sale? E clar, împricinata era începătoare.

Privesc în jur și descifrez și alte frânturi de discuții.

– De când urmăresc taiorașul ăsta!

– N-ai să crezi cât am dat pe jacheta asta!

– Ce să-ți fac dragă dacă nu slăbești, îți găsești foarte greu ceva decent să pui pe tine!

– Nu ți-ai găsit și tu niște pantofi să se asorteze?!

– Mai trec și mâine poate se mai ieftinește.

A fost o zi bogată în idei… dar și foarte obositoare. Noroc cu experiența mea de bondar, care m-a ajutat să înțeleg limbajul acestor doamne.

Precaut, părăsesc culisele “teatrului de lupta” cu gând că mai bine pierd puțin din spectacol decât să mă îngrămădesc cu învingătoarele la ieșire, care în exuberanța lor nu știam de ce pot fi în stare. 

Ies din magazin și de jur împrejur mașinile de pompieri, mașinile de poliție creau o stare de agitație numai când le priveai. Lume multă, gură cască, un vacarm care sugera că s-ar fi întâmplat o nenorocire, dar din fericire era doar fundalul sonor al zilelor de Sale, cu care londonezii erau atât de obișnuiți.

Deodată aud lângă mine un tânăr agitat și tulburat de situație vorbind cu un domn. Evident vedeau toate astea pentru prima oară, nu știau că scenariul era cel obișnuit, pentru o deschidere de Sale.

– Cred că a izbucnit un incendiu în magazin și mama e înăuntru!

Mă apropii, îi liniștesc și mă îndrept încet spre casă, epuizat de atâta agitație, dar mulțumit că am făcut o faptă bună. 

Nu mai am vârsta pentru practica unui astfel de sport. Cred că anul viitor mă voi limita la vernisajul unei expoziții de pictură, unde atmosfera să fie mult mai liniștită și unde muza mea imaginară să mă poată însoți fără a fi tulburată de atâta încrâncenare și strigăte de război.

Cred că voi duce o campanie de convingere a bondarilor, de a da Cezarului ce e al cezarului, exclusivitate doamnelor pentru aceste câmpuri de luptă ocazionate de Sale, pretext pentru noi bondarii experimentați să savurăm o bere într-o ambianță mult mai familiară, pub-urile de pe Oxford street. 

Un gest nobil carasteristic unui gentleman, aș zice eu!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s