Ștrengarii din tei – partea 2

Aștepta cu nerăbdare să o vadă pe necunoscuta care i-a tulburat confortul uitării iluzorii instalate cu greu în sufletul lui, după ani de suferință și revoltă, urmate de resemnarea așternută ca un balsam peste suferința lui. Numai înțelepciunea vârstei și speranța că va găsi răspunsuri la întrebările care-l chinuiseră toată viața îl făceau să nu o urască pe cea care spulberase praful de pe amintirile lui dureroase.

Era un domn în vârstă, a cărui viață liniștită fusese dată peste cap de vestea unei posibile moșteniri de pe urma tatălui despre care nu mai știa nimic din copilărie.

O doamna sobră, cu o mapă de piele sub braț, tocmai intrase și căuta cu privirea de jur împrejur.

– Bună ziua! Ce plăcere să vă cunosc!

– Bună ziua, mă bucur că în sfârșit avem ocazia să ne vedem.

– Doriți să comand ceva?

– Un cappuccino, ar fi perfect. Principalul motiv al acestei întâlniri matinale este să ne cunoștem și să discutăm detaliile hârtiei pe care urmează să o semnați.

– Stați liniștită, am fost de acord cu totul, altfel nu aș fi aici.  Sunt alte lucruri pe care sper să mă ajutați să le clarific. De când am primit scrisoarea dumneavoastră, mă chinui să înțeleg cum m-ați găsit. Mă ascund de când aveam paisprezece ani.-

– Cel mai greu mi-a fost să identific țara în care vă aflați, pe urmă am pus cap la cap câteva informații primite de la diverse persoane care au lucrat pentru tatăl dumneavoastră.

– Bine, bine, dar de unde ați aflat adresa mea?

– M-a ajutat o clientă al cărui nepot a găsit pe internet cinci persoane purtând același nume cu al dumneavostră și mi-a dat adresele lor. Restul îl știți.

– Incredibil, doamnă! Și cât m-am chinuit să șterg orice urmă a existenței mele.

– Dar ați reușit, aproape șaizeci de ani! 

După semnarea actelor de moștenitor, a răsuflat ușurat, dar înainte să plece, își dorea să mai vadă încă o dată locul unde se născuse și copilărise. Nu mai era timp să aranjeze o vizită, dar nu credea că poate fi o problemă.

Li s-a permis accesul în curte și în timp ce așteptau aprobarea de a vizita interiorul, amintirile au pus stăpânire pe el. În curtea aceea a copilărit, s-a jucat împreună cu vărul lui, s-au cățărat în tei, unde ronțăiau prăjiturelele furate de la bucătărie și se amuzau când toată lumea îi caută, până când tatăl  lui apărea la fereastra de la etajul întâi și se uită dojenitor la ei:

– Jos din tei! Acum! Nu auziți că vă strigă la masă?

Se vedea pe fața lui emoția provocată de amintiri. Trăirea intensă îl transformase în copilul de altă dată și, în sfârșit, minunea s-a întâmplat, zâmbea. Nimic din ceea ce se întâmplase până atunci nu reușise să-i netezească cuta dintre sprâncene, adâncită de ani de suferință.

Dar acum fața i se înseninase. S-a detașat de tot ce se întâmpla în jurul lui. Era numai el și copilăria lui. Privea din când în când spre fereastra de la etajul întâi aștepând parcă să-l vadă pe tatăl lui. Lacrima pe care o ascundea sub borurile pălăriei trăda un om cu suflet bun, copleșit de emoție și îngenuncheat de tot răul care i se făcuse în viață. Din păcate, între el și locul de care îl legau amintiri așa frumoase se ridica zidul invizibil, dar impenetrabil, ridicat de mentalitatea învechită a oamenilor. A realizat că nu i se va permite niciodată să intre în casă. Trist și resemnat, așa cum fusese toată viață, a exclamat:

– Lăsați, doamnă, nu mai insistați, am înțeles! Sunt muțumit că am putut să văd curtea. Oricum nu credeam să mai ajung vreodată aici.

S-a întors și a cuprins totul cu privirea, a înclinat ușor capul, salutând bătrânul tei. O durere ascuțită îi străbătea corpul și neputința îl scotea din minți. A înțeles atunci ce trebuie să fi simțit tatăl lui  când a fost arestat și s-a despărțit de acest loc care reprezenta toată viața lui. Aici își intemeiase o familie, se născuse fiul lui și sperase că aici o să-și trăiască ultimele clipe ale vieții lui, înconjurat de nepoți. Dar nu a fost să fie așa.

Era la colegiu in străinătate, in 1948, cand l-a sunat tatal lui:

– Aici, lucrurile au luat-o razna. Toți prietenii mei au fost arestați, deci mă tem de ce e mai rău. Cel mai bine pentru tine este să te ascunzi, să nu te mai întorci niciodată și să nu spui nimănui de unde vii. Te iubesc, dragul meu, să ai grijă de tine, să fii înțelept și să stai ascuns!

Ultimele cuvinte ale tatălui lui, îi răsunaseră în minte toată viața: Fugi! Ascunde-te! 

Nu a povestit nimănui despre ce se întâmplase atunci, dar cuvintele nerostite dor și fac răni adânci. Acum că secretul lui fusese aflat, se simțea, într-un fel, eliberat. Purta în suflet mulțumirea de a mai fi salutat o dată teiul copilăriei și pleca cu iluzia că tatăl lui a rămas acolo la fereastră, privindu-l plecând.

One thought on “Ștrengarii din tei – partea 2

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s