ȘTRENGARII DIN TEI

După o scurtă hoinăreală, deasupra lacului din apropiere, razele soarelui au pătruns în cameră prin ferestrele generoase ignorând particulele de praf care supraviețuiseră zelului menajerei, îndreptându-se spre maroul sobru al mobilierului, mângâind în treacăt cele câteva flori, găzduite de bunăvoința unui ibric de aramă fără mâner, scos din uz.

Pe birou erau împrăștiate sau ordonate, depinde din al cui punct de vedere priveai, mai multe mape doldora de hârtii. Puteai deduce importanța lor din cele câteva cuvinte scrise pe copertă, cu diverse culori: Corespondență, În lucru, Instanță sau Urgențe, scris apăsat cu litere roșii. Eticheta „Truda muncii în zadar“ își revendica dreptul de proprietate asupra unui dosar voluminos, cu coperți verzi.

În liniștea dimineții, specifică unui birou în care nu a început încă programul, s-a auzit un zgomot puternic și ușa amorțită de lipsa de activitate de peste noapte s-a trezit izbită de perete cu o violență care cerea drept la replică. A încercat să riposteze, prin reculul pe care îl exersa de obicei cu succes, dar făptura contorsionată din prag i-a blocat orice reacție.  Încărcată „full capacity”, stătea acolo și analiza distanța și șansele de a ajunge până la birou, fără să piardă ceva din prețioasa încărcătură. O geantă bine ancorată de umărul pe care îl împărțea generoasă cu bretelele unui sac de sport,  o mapă de piele, dolofană, pe care o ținea strâns sub braț, ar fi descrierea a ceea ce s-ar fi putut numi brațul ei drept. Partea stângă părea mai puțin încărcată, dar lipsită și ea de libertatea de a își alege mișcările. O cafea la pachet, o pungă cu un croissant, la subraț un buchet de flori multicolore, proaspăt culese din grădină, îndesate acolo de o florăreasă grijulie, care amenințau supremația celor din ibric, obosite de așteptarea unei guri de apă proaspătă.

Saltul a fost un adevărat succes, gențile au aterizat una după alta, creând o adevărată furtună printre hârtiile de pe birou. În învălmășeală, singurul dosar rătăcit printre mapele de pe birou, a aterizat pe parchet, privind cu regret cum își pierde prețioasele foi volante, care scăpate din strânsoarea coperților, au zburat și s-au refugiat care pe unde a putut, sub birou, sub fotolii, sub măsuță.

Cafeaua și croissantul erau acum în siguranță, iar delicatele flori erau salvate de la o întâlnire nedorită cu duritatea parchetului. A răsuflat ușurată, aruncându-și privirea peste talmeș-balmeșul creat de gențile care căzuseră late după ce au atins linia de finiș. Dosarul „Truda muncii în zadar”, care zăcea pe podea, o privea parcă apostrofând-o pentru tratamentul barbar la care fusese supus.

– Numai de tine nu aveam chef în dimineața asta, a spus oftând.

S-a întors spre cana ei preferată, care trepida în așteptarea cafelei călduțe. Cuvintele mobilizatoare înscrise pe ea aveau darul de a o bine dispune, în fiecare dimineață, însă de data asta nu reușea să citească decât „am  încercat și nu am reușit”.

– „Și tu fiul meu, Brutus?”. Poți să aștepți mult și bine, nu mai am nevoie de tine. Și mă gândesc să te fac vas de flori sau, mai bine, te dau babei Florica să te folosească pentru tămâiat! 

În semn de protest a hotărât să-și bea cafeaua din paharul de plastic, ceea ce pentru ea era o măsură extremă. Detesta paharele și tacâmurile de plastic, fie și pentru un mic dejun frugal, luat într-un loc neadecvat păstrării unei elementare etichete.

Secretul determinării ei de a soluționa acest dosar, erau cei doi ștrengari cocoțați în teiul din curtea casei părintești, care se ascundeau acolo, în fiecare dimineață, de ochii insoditori ai oricui ar fi vrut să le întrerupă joaca. Bătrânul tei, cu frunzișul des și micuțele flori gălbui cu miros ademenitor, era ascunzătoarea perfectă pentru a scăpa de guvernantă, bucătăreasă sau vreunul din tații lor.

Cu înțelepciunea lui de copac bătrân, stăpânul acelei curți de mulți ani, curte în care își oferise crengile primitoare mai multor generații de copii, părea să știe că odată ce îl vor părăsi, drumurile celor doi băieți se vor despărți, pentru totdeauna.

Cu cât descoperea mai multe cu atât mai mult o impresiona povestea lor care, pe măsură ce ieșea la iveală, se dovedea tot mai tristă. Încerca să facă un pic de lumină în desișul întâmplărilor potrivnice și oamenilor dușmănoși pe care soarta îi scosese în drumul lor.  

S-a apucat să strângă foile împrăștiate peste tot, să le pună acolo unde le era locul, după care s-a uitat îndelung la maldărul ăla de hârtii, care își recăpătase statutul de dosar cu prestanță. Locul de onoare, în colțul drept al biroului ei, și-l câștigase cu greu, în luni ce zile de căutări. Fiecare hârtie era rezultatul unei munci susținute și a hotărârii de a nu abandona, oricâte piedici ar fi întâlnit.  

A reînceput, pentru a nu știu câtă oară, să-l răsfoiască. Trecuseră 60 de ani de când ștrengarii părăsiseră copacul copilăriei.

S-a instalat comod în bergera din fața biroului, savurându-și cafeaua și privind pe geam jocul razelor de soare cu norii pufoși. De pe birou, mapa de corespondență o îndemna să o deschidă. O așteptau acolo câteva plicuri, care aveau în comun același nume de familie cu cel al unuia dintre băieți, cel dispărut în lume.

Avea emoții așa de mari încât nu îndrăznea să le deschidă. Se temea ca răspunsurile să nu îi spulbere și ultima speranță de a afla adevărul.

Primul plic era returnat cu mențiunea „adresant necunoscut“, un altul „adresant decedat”, în altul, câteva rânduri care confirmau că persoana respectivă face parte din familia care o interesa, dar nu știa nimic despre cel pe care îl căuta ea. Următorul conținea o scrisoare care începea cu răspunsul la întrebarea pe care o repeta, ca un leit motiv, de luni de zile – „Sunteți cumva moștenitorul domnului X?“ .

   „DA, EU SUNT!”

A scos un chiot de fericire. Se bucura ca un copil care se joacă de-a v-ați ascunselea. În  sfârșit, îl găsise. Ardea de nerăbdare să-i vorbească, eventual să-l întâlnească, să-i împărtășească tot ce se întâmplase cu tatăl lui și cu vărul lui care, din păcate, obosise să mai aștepte răspunsuri.

Alarmată de strigăt, secretara care știa că exuberanța nu face casă bună cu șefa ei, a băgat capul pe ușa:

–        S-a întâmplat ceva?

–        Daaa! În sfârșit, l-am găsit?

–     Pe cine?

–       Am găsit moștenitorul pe care îl caut de atâta timp.

Fericită, și-a aruncat privirea spre cana de pe birou, citind, de data asta, cu voce tare:

 „NUMAI UNDE NU AM ÎNCERCAT, NU AM REUȘIT.”

PARTEA 1

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s