Ștrengarii din tei – final

S-a întors la birou revoltată de lipsa de înțelegere a oamenilor, care-l trataseră pe bătrânul ștrengar pribeag ca pe un infractor. Pe măsuța dintre cele două fotolii, o aștepta un vas albastru, smălțuit, plin cu bujori și o farfurioară cu două prăjiturele. Două?! Florica nu oferea niciodată mai mult de o prăjitură, două la ocazii speciale și trei numai patronului. Știa că în ultimul timp se înțelegeau mai bine, dar asta depășea cu mult așteptările ei. Era o femeie aspră, căreia nu îi stătea în fire să facă gesturi frumoase doar de dragul lor. S-a dus la bucătărie, să afle misterul.

          –  Mulțumesc pentru prăjituri!

          – Să-ți fie de bine!

          – Spune-mi, ce am făcut să le merit?

          – Bărbatul pe care l-ai ajutat a fost prietenul meu.

          – Wow! Și de ce nu mi-ai spus nimic? Povestește-mi! A fost iubitul tău?

          – Vezi, de asta nu ți-am spus, pentru că îți place să-ți bagi nasul în viața  oamenilor.

          – Așa e, îmi plac poveștile, mai ales dacă sunt de dragoste. Aș fi putut să-ți aranjez o întâlnire.

          – Nu am vrut să-l întâlnesc. Atunci eram copii, acum……….. sunt doar mulțumită că trăiește, a răspuns în șoaptă, îndreptându-se încet spre camera ei, unde a rămas până seara, împreună cu amintirea celor doi copii ținându-se de mână sub bătrânul tei, fără să știe că era ultima oară când se vedeau.

Ferestrele care se lăfăiau pe peretele dinspre sud al biroului ei lăsau lacul înconjurat de sălcii să aducă din când în când momente de relaxare privitorului.

Înainte de a se apuca de scris, așa cum promisese, s-a așezat să-și savureze cafeaua și desertul, amintindu-și întreaga poveste a celor doi ștrengari. Tocmai finalizase cu succes dosarul, încheind, în mod fericit, ultimul capitol pentru cel fugit în lumea largă, ștrengarul pripeag, cum obișnuia să-i spună. Din păcate pentru cel rămas în țară, nu reușise decât să răscolească complicate afaceri de familie.

Povestea a început cu telefonul unui domn interesat să colaboreze cu ea. Nu obișnuia să facă vizite la domiciliu, dar bărbatul care o căutase insistent, impunea respect prin exprimarea aleasă, care trăda un om educat.  

Un apartament vechi, cu ferestre mici, unde lumina plictisită de lupta cu perdelele și draperiile grele pătrundea cu greu, lăsându-te să ghicești piesele de mobilier rătăcite în dezordinea care domnea în casă. Rafturi groase de lemn găzduiau un număr impresionant de cărți. Cele care excedau spațiului destinat își găseau refugiul pe orice suprafață disponibilă, coborând până în colțul de parchet, din dreapta biroului. Cel din stânga fusese salvat de necesitatea unei căi de acces către superbul scaun cu spătar înalt și a biroului Louis XV, așezat departe de fereastră, într-un colț destul de întunecat, bucurându-se de compania unei încântătoare veioze Tiffany, care îmbrățișa, cu privirea-i indulgentă, dezordinea de pe birou. O canapea de două locuri și un fotoliu completau mobilierul.

Era un domn în vârstă, supărat pe viață, departe de a fi sociabil, dar mai ales departe de a nu se putea deplasa, cum afirmase la telefon. Când a început să vorbească despre copilăria lui, era vădit tulburat, iar întrebările care îl obligau să-și răscolească trecutul dureros, îl iritau. A încercat să obțină mai multe informații despre familia lui, dar se lovea de invariabilul răspuns “de unde vreți să știu eu asta, mie nu îmi spunea tata nimic “. Evita să deschidă uși de mult închise.

Tatăl lui fusese un om de afaceri extrem de exigent cu educația lui. Dorea să-l pregătească să preia afacerea familiei, așa că impusese o anumită direcție studiilor lui, care intra în contradicție cu firea băiatului. Era un copil blând, sensibil, cu înclinații spre literatură, limbi străine, artă, incompatibile cu duritatea indispensabilă a unui om de afaceri, motiv de conflicte traumatizante între cei doi. Mama și-a dat seama că băiatul ei nu va fi niciodată în stare să preia afacerea familiei, așa că a hotărât să-l ducă în străinătate, la studii, pretextând că va urma profilul trasat déjà, în cele mai mici detalii, de părintele său. Odată scăpat de vigilența lui și cu susținerea mamei, băiatul a urmat cursurile Facultății de litere de la Sorbona, lucru care a provocat stoparea oricăror fonduri din partea tatălui. Odată cu schimbările din țară, tatăl său a decis să vândă toate proprietățile, pentru a se asigura că fiul și soția lui nu vor moșteni vreodată ceva.

Revolta declanșată de micul lor complot, nu s-a domolit nici măcar atunci când acesta și-a simțit viața în pericol. La scurt timp a fost închis și a murit după câțiva ani, în închisorile comuniste.

Băiatul s-a întors în țară, împreună cu mama lui și a rămas aici până la sfârșitul vieții, nereușind să afle mare lucru despre viața și moartea tatălui său. Teama de a fi și el arestat, datorită “originii nesănătoase” l-a determinat să se resemneze.

Din fericire, nu a aflat niciodată adevăruri care i-ar fi provocat mult mai multă durere decât realitatea potrivnică, cu care se confruntase toată viața.

—————————–

Fără existența unui moștenitor, toată muncă ei fusese inutilă. Atunci începuse să-l caute pe ștrengarul cel pribeag, moștenitorul celui care cumpărase toate proprietățile. După luni de zile, când își pierduse orice speranță, a reușit să-l găsească.

Spre deosebire de vărul său, acesta a avut o relație foarte bună cu părintele său, dar nu mai știa nimic din ceea ce se întâmplase în țară, de când fusese trimis la studii.

În 1948, mulți oameni de afaceri fuseseră deja arestați și proprietățile le fuseseră naționalizate, așa că tatăl lui era resemnat în ceea ce privea soarta lui. Se apropiau sărbătorile de iarnă, așa că a hotărât să împartă tuturor oamenilor care lucrau la el: făină, zahăr, ouă, drojdie, cacao, ciocolată, unt și orice alt ingredient folosit în procesul de producție. Era felul lui de a le mulțumi pentru că i-au fost alături zeci de ani de zile. Nu s-a gândit nicio clipă că asta i-ar înrăutăți situația. Fabrica era încă a lui la fel și mărfurile. Din păcate, lucrurile nu au fost văzute așa de autoritățile comuniste.

A fost acuzat de vânzare de mărfuri fără factură și condamnat la închisoare. Când a fost eliberat, i s-a permis să rămână ca paznic, la propria lui fabrică și să locuiască cu chirie într-una din cămăruțele de la poartă. Oamenii îl tratau în continuare cu respect, îl salutau când treceau pe acolo. Respectul lor l-a ajutat să suporte mai ușor ceea ce i s-a întâmplat.

Odată trecută în revistă povestea unor vieți al căror curs firesc fusese tulburat de vremuri potrivnice, nu îi mai rămânea decât să scrie scrisoarea, așa cum promisese.

Nu era ușor să facă un mic rezumat al vieții acestor oameni, împinși de soartă pe cărări, care de care mai complicate și să prezinte lucrurile de o manieră cât mai suportabilă.

            După patru ani, a primit o scrisoare, un ferpar și câteva cuvinte de mulțumire din partea fetelor strengarului pripeag. Îi scriau despre ultimii ani din viața bunului lor părinte. O operație pe inimă, pe care nu și-ar fi permis-o fără moștenirea primită, i-a mai prelungit viața cu câțiva ani. Vizita în țară îi permisese să aducă un ultim omagiu memoriei tatălui său, de care viața îl despărțise atât de brutal. A părăsit această lume mulțumit că, atunci când viața lui ajunsese la ceas de cumpănă, marele absent, revenise în felul lui special să-l ajute.

A scos dosarul din arhivă, a clasat scrisoarea, marcând astfel finalul reușit al unei munci pe care luni de zile a considerat-o “TRUDA MUNCII ÎN ZADAR”.

Locul din dreapta biroului putea acum fi ocupat de povestea altor suflete greu încercate de vremuri tulburi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s