De când plecase doamna S la Paris, Maria nu i-a mai vorbit niciodată Anghelinei despre mama ei biologică, dar copila rămăsese cu spaima că într-o zi, dacă nu va fi cuminte, mama o va alunga. În fiecare seară spunea rugăciunea:
Angyal, angyalom, amit az Isten, adott nekem….
Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu….
Și apoi îl ruga pe Dumnezeu, să-i dea mamei gândul cel bun, să nu o alunge vreodată, așa cum a vrut să facă când a venit străina aia să o ia. Maria obișnuia să o strige pe fată Angyal, îngeras în maghiară și de aici toată lumea o striga Anghelina. Din ziua în care aflase că a fost abandonată, nopțile îi erau bântuite de o fantomă. Se visa într-un loc călduț, înconjurată de brațe moi care o țineau aproape de inima cuiva care îi cânta încetișor un cântec de leagăn, dar ea simțea cum alunecă ușor și nimeni nu încerca să o țină. Femeia se întorcea cu spatele și pleca, lăsând-o pe pământul tare și rece. Se scula plângând și strigând mama! mama! după o nălucă care se îndepărta fără să se uite înapoi. Frica de a fi din nou abandonată a crescut odată cu ea, a pus stăpânire deplină pe gândurile ei și încet, încet a început să o urască pe aceea străină despre care i se spusese că ar fi mama ei și care îi transformase visele în coșmaruri. Unguroaica Maria, care o crescuse ca pe copilul ei, nu bănuia spaimele fetiței, ea doar se bucura că îngerașul ei drag rămăsese alături de ea, luminându-i viața. În fiecare seară, mulțumea lui Dumnezeu, pentru fericirea de a simți binecuvântarea de a fi mamă. Viața mergea mai departe și fetița creștea frumos, sub privirile ei ocrotitoare.
Bătrânul sat aproape uitase cum erau zilele de sărbătoare de altă dată, când fete zglobii, femei frumoase și bărbați hotărâți îi mângâiau, cu picioarele lor goale, ulițele bătrâne. Avea întipărite, în colbul lui, urmele lăsate de-a lungul timpului de piciorușele mici și neastâmpărate ale copiilor, de mersul legănat al femeilor sau cel hotărât al bărbaților, până la cele lăsate de mersul agale al bătrânilor. Îmbrăcate în haine de sărbătoare, femeile își lăsau grijile acasă și ieșeau duminică la horă, frumos îmbrăcate, cu ii albe, împodobite cu altițe cusute cu măiestria moștenită în familie, din mamă în fiică, fote colorate țesute la război, înviorate de două dungi roșii și marame de borangic. Fetele își împodobeau cozile care mai de care mai frumos, cu flori, pene de păun sau lână roșie.
De ceva vreme însă, duminica nu se mai auzea taraful de lăutari și în locul frumoaselor marame au apărut basmalele și broboadele negre, iar pașii care ridicau colbul ulițelor purtau greutatea multor nenorociri. Tot mai multe urme se opreau în fața porții unguroaicei Maria, care venea de la București și știa carte. Femeile veneau să le citească scrisorile primite de pe front, dar și să le trimită vești bărbaților, fraților, părinților lor. Toate erau asemănătoare, dar nu cuvintele contau, ci dragostea și speranța pe care o transmiteau.
”Dragul meu, păpușoi am gătat de prășit și fânul l-am strâns în stog și grijă de casă să n-aveți că eu oi face cum mi-a ajuta D-zeu. Și tare frumos vă rog să-mi scrieți, că tare mare grijă am că nu știu de d-ta”.
Maria era umărul pe care plângeau toate femeile din sat. Știa cum să le îmbărbăteze, dar era îngrijorată și ea de vremurile grele de război. Toți bărbații erau plecați pe front, așa că femeile, bătrânii și copiii destul de mari să poată ajută la muncile câmpului și îngrijitul animalelor duceau, în spatele frontului, lupta lor pentru supraviețuire. La țară, oamenii se mai descurcau cu ce animale mai aveau în gospodărie, legumele din grădină sau cu agoniseala de grâu și porumb de prin hambare. La oraș, însă, foametea făcea ravagii și singura modalitate de a procura cele necesare era piața neagră, tolerată tacit de autorități. Bărbatul Mariei mai avea încă relații și reușea să facă rost de ceva marfă. Bineînțeles, prețul era foarte mare, dar în sat erau câteva familii cu dare de mâna pe care se putea baza.
Va continua…
Ella's Boutique 