Vară târzie

Aerul proaspăt al dimineții, liniștea străbătută, din când în când, de dangătul unor talăngi, clinchet de clopoței pentru urechile mele chinuite de zgomotele citadine, îmi sunt familiare, dar astăzi ceva e schimbat. Satul e pustiu, niciun om, niciun animal, niciun sunet. Înaintez pe cărarea ușor șerpuită, desenată de o mână nesigură, stârnind colbul cu pașii mei nu tocmai sprinteni, spre Piatra Craiului, lăsând în spate Bucegii încă somnoroși. Soarele luminează și dezvăluie, în toată splendoarea lor, temutele creste. 

Un acoperiș roșu, o pată de culoare contrastând cu verdele întunecat al pădurii, înșirată ca o salbă la gâtul golaș al Craiului, se ițește în capătul drumului.

Intensitatea culorilor, atmosfera clară, acuarela în nuanțe de albastru pal, pe care aleargă într-un joc amețitor norișori albi, întrecându-se în a-și oglindi umbra pe creasta muntelui, totul mă transformă într-un privitor extaziat în fața unui tablou.

Trecând peste rama aurie, pășind cu grijă în mijlocul picturii preferate, trăind și admirând totul din interior, mă simt privilegiată că această opera de artă este pentru un moment numai a mea. Ieri totul era mohorat, cerul de un albastru metalic, frumos și rece, dar astăzi totul e luminat, un tablou restaurat de un profesionist, care a pus în valoare culorile, scoțând la iveala mici detalii scăpate ochiului meu iscoditor.

De casa arsă din vale, doar un perete își mai aduce aminte. Trei trepte de piatră urcă spre ușa tristă, a cărei clanță nu mai fusese deschisă de ani de zile și două ferestre, una susținută de crengile pomului care crescuse în interiorul casei, cealaltă încadrând perfect o bucățică din cerul senin și o felie de munte, te duc cu gândul la bătrâna care a locuit aici.

Ici colo câte o tușă de galben, ascunsă printre frunzele încă verzi care foșneau ușor, ciufulite de un vânticel blând, îmi  amintesc că vine toamna. Pacea binemeritată, după calvarul verii cu secetă, caniculă, agitatie, când fugim ca bezmeticii în cele patru zări, în căutare disperată de răcoare, un pic de verdeață și ne îndreptăm ca animalele salbatice spre orice ochi de apă.

Toamna, anotimp binecuvântat, nu numai pentru cămările noastre, dar și pentru suflet. E momentul în care ne liniștim, facem o binemeritată pauză înainte de confruntarea, nu rareori dramatică, cu iarna. Primim cu recunoștință ultimile zile în care soarele ne mângâie creștetul ca unor copii cuminți. 

Sunetul de sărbătoare al unui clopot alungă liniștea și împrăștie acel dolce far niente, în care mă răsfățam. Am înțeles de ce era atâta liniște: era Sfânta Maria mică și tot satul era la biserică.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s