Marea primeneală

Vino copilă să-ți descânt și să te primenesc!

Fugi deochi dintre ochi,

Din vârful nasului,

Din zgârciul obrazului,

Acolo unde cocoșii nu cântă,

Acolo unde câinii nu latră.

Relele să le ia ielele,

Bunele străbunele,

Să rămâi curată, luminată,

Ca de Dumnezeu lăsată. 

Așa mă chema bunica sâmbătă seară, serioasă, cu un aer misterios și voce joasă, de parcă întreaga lume ar fi depins de șoaptele ei. Nu înțelegeam mare lucru, dar mă vrăja descântecul ăla și aș fi urmat-o oriunde doar să o mai aud îngânându-l.

Acum, când nu mai are cine să-mi murmure descântecul vrăjit, numai sufletul meu mă mai cheamă la marea primeneală de la sfârșitul anului, să-mi spele păcatele, să-mi arate cărarea, prin hățișul de gânduri, nu întodeauna cele mai creștinești, să mă dojenească pentru rele, să mă laude pentru bune, să mă pregătească pentru întâmpinarea noului an.

Îmi era dor de îndemnul de a lepăda “hainele vechi” și de a deschide fereastra, să intre aerul proaspăt, încărcat de imboldul pe care ți-l dă speranța. Mă cuibăresc în ungherul numai de mine știut, încep să frunzăresc anotimpurile anului care se pregătește să mă părăsească, divorț amiabil de altfel, fără complicații și încerc să nu ajung prea mototolită pe 31 decembrie.

Mai matură cu un an, mai marcată de spaimele vârstei, mai puțin tolerantă cu mine și cu cei din jurul meu, dar cu o capacitate mai mare de a descoperi și împărtăși frumosul, așa cum îl percep eu și în mod sigur mai înțeleaptă. Nu orice lucru care ajunge la un termen limită, trebuie să însemne neapărat un sfârșit. Poate fi considerat doar un preludiu sau parafrazând un personaj celebru “începutul unei frumoase prietenii”.

Sunt momente în viață, care fac trecerea graniței dintre ani de neuitat. Să fim din nou împreună, față în față, la ceas de mare sărbătoare, în vremurile astea dificile, este un vis împlinit.

 – Hei! Ce tot scrii acolo bunico! Nu vezi că eu mă plictisesc aici? Hai să ne jucăm sau dacă nu ai chef, fă-mi un tovarăș de joacă, dar vezi să nu îi faci o căciulă așa mare cum mi-ai făcut mie, că îmi tot cade pe ochi.

Gnomul haios, sprijinit de miniatura pomului de iarnă, ultimele dintre decorațiunile de Crăciun pe care obișnuiesc să le fac, în fiecare an și pe care îl așezasem lângă calculator, să-mi țină companie și să-mi amintească că se apropie sărbătorile, mă privea  înciudat pe sub marginea căciulii căzute pe nas.

 – Bine, piticuț, nu mai scriu! Hai să-ți mai fac un gnom mititel cu care să te joci!

La mulți ani!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s