Avusese o zi mai agitată ca de obicei. Acum se îndrepta spre stația de autobuz unde, ca în fiecare zi, în jur de ora 16 – 16.30 era lume multă. Haine groase, culori mohorâte, oameni zgribuliți de frig, într-o continuă mișcare, balansându-se de pe un picior pe altul, frecându-și mâinile sau strecurându-le cu greu printre nasturii de la piept ai hainei, încercând să le încălzească, șepci groase, căciuli de tot felul, de la cele tricotate la cele de blană, trase strategic pe față, așa încât să ajungă cât mai aproape de gulerul ridicat, dar să permită totuși ochilor să urmărească sosirea mult așteptatului autobuz. Pe scurt, un peisaj trist de iarnă. Înfrigurată, și-a ocupat locul obișnuit în masa aceea fremătândă de oameni. O pată de culoare roșie care încânta ochiul obosit de atâta negru și gri. În afară de culoarea hainei nimic nu o deosebea de ceilalți, aceeași figură tristă, încrâncenată, obosită de o zi grea de muncă.
Țopăiau și priveau spre stânga, de unde sperau ca dintr-o clipă în alta să vină autobuzul. La un moment dat s-a auzit o voce:
– Ia uite-l p’ăla! Ce zici îl prinde?
– Cred că da, că mai are câțiva metri.
Un bărbat între două vârste, încărcat cu două sacoșe, alerga disperat să prindă autobuzul. Când a ajuns aproape, insensibilă la efortul lui, ușa i s-a închis în nas. S-a auzit un murmur dezaprobator de pe trotuar. Resemnat, cu umerii lăsați și privirea în jos, bărbatul se îndrepta spre refugiu, când lumina roșie a semaforului a întrerupt demarajul sfidător al vehiculului.
Omul s-a întors, a lăsat sacoșele pe carosabil, a alergat în fața autobuzului și privind sugestiv spre șofer, a început să facă gesturi obscene, la foc automat, de frică să nu se schimbe culoarea semaforului și el să nu își fi terminat de transformat în imagini, toate înjurăturile învățate de-a lungul celor vreo 50 de ani pe care părea să-i aibă. Toți călătorii aflați de cealaltă parte a baricadei, adică pe trotuar și având același dușman comun, șoferul obraznic, au izbucnit în râs. Semaforul s-a schimbat, bărbatul și-a luat sacoșele și s-a întors satisfăcut pe refugiu, în aplauzele privitorilor.
Apariția mașinii pe care o aștepta, a scos-o din starea de moleșeală datorată atât frigului cât și a oboselii. Și-a atârnat geanta de gât, a înfășurat pe mâna stângă mânerele prețioasei sacoșe, în care avea o jumătate de roată mică de cașcaval, astfel încât să poată avea mâna dreaptă liberă, invocând în gând un strigăt de luptă mobilizator:
– La războoooooiiii!!!!!
Dacă rata urcarea, ar fi trebuit să aștepte încă vreo 20 minute și avea deja mâinile înghețate și genunchii vineți. A apucat strâns bara, știind cât de mult depinde reușita ei de acest gest. Încerca să-și mențină poziția de lângă ușă, cucerită cu greu, să nu se lase absorbită de masa de oameni, spre mijlocul mașinii. Știa, din experiență, că odată ajunsă acolo, va rămâne captivă, până când vor coborî suficienți călători încât să se poată apropia de ușă, lucru absolut necesar dacă voia să coboare la o anumită stație. În plus, detesta să fie presată din toate părțile, să-i sufle cineva în ceafă sau și mai rău în față. Călătorii se înghesuiau unii într-alții, la îndemnurile disperate a celor care nu avuseseră norocul să urce:
– Mai în față, mai în față! Hai! Mai împinge și dumneata, nu vezi că ăla nu se mișcă deloc! Hai, hai să încăpem și noi!
Ușile s-au închis, mașină s-a pus în mișcare și toți au răsuflat ușurați. Au început să se încălzească ca vitele în staul (neplăcută comparație, dar adevărată) și lucrurile nu mai păreau așa dramatice. Era mulțumită că reușise și astăzi să urce în primul autobuz.
A intrat pe ușă val vârtej, mulțumită că în sfârșit a ajuns acasă. Și-a scos cizmele, haina roșie și căciula de vulpe albă, de achiziționarea căreia era foarte mândră, le-a așezat cu grijă în debara, să nu mai piardă timp dimineață să le caute și a întins mâna spre telefon, într-un gest reflex, așa cum făcea de ani de zile când se întorcea de la birou. A apucat receptorul și … l-a aruncat imediat, ca și când ar fi fost electrocutată. Nu se obișnuise încă cu ideea că nu mai poate să dea acel telefon, pentru că nu mai are cui să spună “sărut-mâna mamă“. S-a lăsat moale să cadă pe fotoliul scoică de lângă măsuța cu roți, și a început să plângă ușor.
Ella's Boutique 