Revenirea la Florența – continuare la “Zâmbetul unui necunoscut”

– Cum adică pleci? Ce te-a apucat? Ce e cu pălăria asta de te-a făcut să te hotărăști, așa deodată, să pleci la Florența?

– Aveam de mult de gând, dar ca de obicei când e vorba de mine las totul pe mai târziu. De curând mi-a dat de gândit o carte, mai bine zis un citat: “mai târziu s-ar putea să nu ne mai aparțină”.

– Mamă, mă sperii!

– Hahaha! Nu ești obișnuită să mă pun pe mine pe primul loc?

– Mă lași! Știi tu bine la ce mă refer. Dar dacă plecarea asta te face fericită, eu sunt prima care te susține. Dacă vrei, mă ocup să-ți cumpăr bilet de avion și să-ți fac rezervarea la hotel. Nu îți face griji că nu o să te bombardez cu întrebări, le păstrez pentru când te întorci.

Nu, nu era hotărâtă, era doar un gând răzleț, dar atitudinea fiicei ei îi validase dorința și acum nu mai putea să dea înapoi.

– Da, sunt hotărâtă! Cumpără biletul și fă rezervarea.

– Când vrei să pleci?

– Când ești gata cu rezervările.

– Bine, mama! Fă-ți bagajele că mă ocup eu de restul. Se pare că foarte important pentru tine și nu mai suportă amânare.

În sinea ei începuse să se panicheze. Unde se ducea? De ce simțea că trebuie neapărat să meargă acolo? Ce se aștepta să găsească după atâția ani? În mintea ei era un talmeș balmeș de necunoscute, dorințe, temeri. Un singur lucru era clar, voia să-l revadă. Avea nevoie de un moment în care să fie numai ea cu el, ca să înțeleagă ce se întâmplase atunci. Voia să mai simtă o dată fiorul, fâstâceala aia de adolescentă, să se mai simtă mângâiată de privirea lui și fascinantă de zâmbetul acela seducător, pe care nu și-l putea șterge din minte. 

Era, de felul ei, nehotărâtă, din cauza neîncrederii în ea, dar de data asta știa clar ce vrea și ce trebuie să facă. A urmat o săptămână de griji, lucruri care trebuiau rezolvate. Era atât de entuziasmată încât nimic nu mai conta. Știa că va pune totul la punct în timp record. Pregătise bagajele din ziua în care se hotărâse să plece, așa că nu mai erau multe de făcut, banii, pașaportul, medicamentele, certificatul de vaccinare și  …..la aeroport.

– Mama, nu iei și pălăria cu tine? E clar că de la asta ți se trage entuziasmul.

Bineînțeles că nu uitase de pălărie, dar a vrut să nu fie prea evident interesul ei pentru ea. O pusese strategic pe măsuța de lângă ușă, ca la ieșire să o ia discret.

– Da, o să o iau! Nu că ar avea prea mare importanță, dar mai bine să o am cu mine. E așa uzată că pot să o pun direct în valiză, nu mai am ce strica la ea.

În sfârșit, în avion, singură cu gândurile ei. Se întreba cum va da de el. În toată marea asta de necunoscute și incertitudini, singurul ei punct de reper era Riccardo cu restaurantul lui. De acolo trebuia să înceapă. Având în vedere locația, probabilitatea ca restaurantul să nu mai existe era mică, dar nu putea garanta că Riccardo va fi tot acolo. Călătoria cu avionul nu era chiar sportul ei preferat așa că a încercat să adoarmă.

Hotelul era bine situat, modern și confortabil, dar nu avea farmecul micului studio din strada Borgo Pinti și nu o ajuta să reînvie atmosfera de atunci. Ceva lipsea. Balconul suspendat deasupra străzii, unde fluidul de turiști era de nestăvilit, ca lava unui vulcan, îi oferea refugiu seara, dar din cauza zumzetului continuu, era departe de a se putea relaxa. În loc de magicul “duș florentin “ de altă dată, făcea o baie de mulțime de când cobora la recepție și până seara când se întorcea și asta era departe de ceea ce și-ar fi dorit în momentele acelea.

Dar nu relaxarea era scopul vizitei ei, așa că iat-o așezată la o măsuță, în bătrânul restaurant unde îl cunoscuse pe Luca. O față brunetă, zâmbitoare, suplă și iute ca o nevăstuică, a venit să-i ia comanda. A profitat de moment să o întrebe:

–          Spune-mi, te rog, Riccardo mai lucrează aici?

–          Nu, nu mai lucrează de mult.

–          Știi cumva cum pot să-l găsesc? Sunt o veche cunoștință și aș vrea să-i vorbesc.

–          Nicio problemă, mă duc să-i spun.

–          Păi, ai spus că nu mai lucrează.

–          Așa e, nu mai lucrează, dar e restaurantul lui și în fiecare zi îl găsiți aici.

–          Mulțumesc!

Un pas înainte, îl găsise pe Riccardo, dar asta nu făcea decât să o agite și mai rău. Se temea de răspunsul lui.

–          Bongiorno Riccardo! Îți mai amintești de mine?

–          Bineînțeles, signora, cum să vă uit!

–          Hahaha! Fii sincer, Riccardo, habar nu ai cine sunt!

–          Asta e adevărat, nu mai știu cum te numești, dar nu uit niciodată fața unui client.

–          Răspuns de nota zece. Așteaptă puțin să te ajut.

S-a aplecat la piciorul scaunului, unde lăsase geanta, a scos pălăria de paie, i-a redat forma, cât de cât și a pus-o pe cap.

–          Asta te ajută să-ți reamintești?

A urmat o pauză pe care nu știa cum să o interpreteze. Oare tot nu a recunoscut-o?

–          Nu pot să cred! Domnișoara Maria?!

–          Da, Riccardo, eu sunt!

–          Vai, domnișoară sunteți neschimbată!

–          Galant și bun de gură ca orice italian, dar oricum îți mulțumesc. Văd că îți merge bine afacerea, felicitări!

–         Mulțumesc, totul e în regulă! Am trecut afacerea băieților mei, dar eu sunt încă aici în fiecare zi. Ani de zile, de la prima oră până seara, mi-am petrecut timpul aici, încât altceva nu știu să fac. Dar sunt mulțumit.

–         Mă bucur pentru tine.

–         Hai, domnișoară, întreabă-mă! Știu că nu ai venit să vezi Florența și din păcate nici pe mine, dovadă că porți pălăria aceea de paie, veche de aproape 20 de ani?

–         Așa e, Riccardo, nimic nu îți scapă! Întârziam să te întreb, pentru că mă tem de răspunsul tău. Mă tem să nu fi pățit ceva. Dar, dacă ai înțeles, spune-mi te rog ce știi despre Luca?

–          Stai liniștită, este bine sănătos, mai bătrân bineînțeles, dar la fel de chipeș.

–         Crezi că aș putea să-l văd? Crezi că s-ar cuveni să-l văd? Este însurat? Are copii?

–          Cine Luca? Hahaha! Nu s-a născut încă femeia care să-l facă pe Luca să se însoare.

–          Nu mă mai perpeli! Spune-mi dacă pot să-l văd?

–          Eu nu știu dacă el ar vrea să te vadă sau nu, dar ce pot promite e că o să-i spun că ești la Florența și îți voi comunica răspunsul lui. Mai treci pe aici!

Dinspre bucătărie se aude o voce autoritară de femeie, care nu lasă loc de negocieri:

– Riccardooo!  Vieni subito qui!

– Este nevasta mea. Trebuie să plec, ceva nu este în regulă la bucătărie. Mi-a făcut plăcere să te revăd Maria și sper să revii. Aș lua-o ca pe o ofensă personală dacă aș auzi că mergi să mănânci în altă parte, în caz că Luca nu ar vrea să te vadă. Ai fost, în primul rând, clienta mea.

–  Bineînțeles! Nu concep că aș putea mânca altundeva. Aștept vești, atunci! Pe curând!

Ce era mai greu făcuse, acum trebuia să aștepte. Nu mai avea vârsta la care să creadă că Luca va veni alergând spre ea, așa că și-a propus să aștepte răbdătoare. Între timp și-a făcut o programare pentru Coridorul Vasari, acesta fiind singurul obiectiv turistic pe care nu reușise să-l vadă. În rest, își făcea de lucru prin oraș în așteptarea prânzului, când avea cât de cât un pretext să meargă la restaurant. Dar nici urmă de Luca. Știa că se joacă cu ea ca șoarecele și pisica, simțea că va veni. Orgoliul lui de bărbat îi impunea să treacă câteva zile până când să își arate interesul și nu trecuseră decât trei. În așteptare, încercase toate felurile de mâncare din meniul lui Riccardo, delicioase de altfel, numărase toate pătrățele albe și roșii de pe fața de masă, trecuse în revista toți clienții și se distra ghicindu-le naționalitatea, după îmbrăcăminte și comportament.

–     Madame, voulez-vous de la compagnie? 

A tresărit la auzul vocii inconfundabile din spatele ei. Se pare că ceea ce își dorise s-a împlinit. S-a ridicat, s-a întors ușor, dar nu putea scoate o vorbă. Era el, aceeași privire, același zâmbet seducător, puțin grizonat.

A îmbrățișat-o prietenos, a îndepărtat-o ușor, ținând-o de umeri să o poată vedea. A învăluit-o din nou în privirea aceea pe care o simțea ca o mângâiere pe tot corpul, după care a strâns-o în brațele lui puternice, de data asta cu pasiune. Picioarele îi tremurau și simțea cum se topește de căldura corpului său. Era îmbrățișarea pe care o așteptase ani și ani. Ceea ce simțea în momentul ăla justifica toată așteptarea și călătoria ei până aici.

– Maria, Maria, Maria, nu pot să cred că în sfârșit ai venit! De ce ți-a trebuit atâta timp să te hotărăști? Nu ai lăsat niciun număr de telefon, nicio adresă.

– Nu mi-ai dat niciun semn că ai vrea să mă întorc.

– Dar pălăria și biletul?

Doamne ce se întâmplă cu ea, uitase cu totul câți ani are. Se pare că inima ei refuza să se maturizeze odată cu trupul, dar a mai avut un pic de decență să se apostrofeze:

–          Ai de gând să te mai dai mult în spectacol?

Odată desprinsă din îmbrățișarea lui, încet, încet începea să-și recapete stăpânirea de sine. Totul era atât de teatral și vocea lui părea falsă, încât a încercat-o un sentiment prevestitor de rele.

–          Am atâtea întrebări să-ți spun…

–          Eu nu! Nu mă interesează nimic, ești aici!

–          Sunt totuși lucruri pe care trebuie să le știu. De exemplu, ce a fost replica aia cu care m-ai abordat “ Madame, voulez-vous de la compagnie? Sună ca replica unui gigolo.

A urmat un moment de liniște.

–          …………………… dar, Maria, sunt un gigolo! În meseria mea nu m-am încurcat niciodată cu femei tinere care sunt aducătoare de necazuri. În cazul tău nu îmi făceam meseria. M-ai fascinat prin eleganța, fragilitatea și tristețea ta. Erai femeia pe care mi-o doream pentru mine.

–           Și ce te-a făcut să te răzgândești?

–          Când mi-ai spus că ești singură, am înțeles că purtai cu tine durerea unei iubiri neîmpărtășite, așa că nu voiam să te fac să suferi din nou. Știam cine sunt și știam ce pot să-ți ofer, așa că singura soluție era să mă retrag. Dar nu puteam să o fac fără să las un semn al dorinței mele de a te cunoaște.

–          Cât de clare îmi sunt acum toate.

–          Nu te deranjează că sunt gigolo?

–          Nu, deloc! Nu mă interesează cine ești, ci ceea ce am simțit în prezența ta și ceea ce mi-am dorit  în anii ăștia departe de tine,  îmbrățișarea ta.  Acum aș vrea să mă retrag, dacă nu te superi.

–          Maria, dar vreau să te invit la cină. Nu mă pot despărți de tine atât de repede. În sfârșit te-am regăsit.

–          Dragul meu, nu m-ai pierdut niciodată, pentru că nu am fost niciodată a ta. Ai fost doar o rătăcire a tinereții mele.

–          Ce vrei să spui? Maria, dar vreau să-mi petrec seara cu tine. Știi că și tu îți dorești asta.

–          Mulțumesc mult ! Poate altă dată. Sunt obosită, întâlnirea noastră m-a epuizat. Miercuri merg să văd Coridorul Vasari, am programare la ora 12. Dacă ești liber și îți dorești, poți veni cu mine.

–          Atunci ne vedem miercuri la 12. Pot veni să te iau de la hotel?

–          Nu, ne întâlnim la intrarea muzeului.  Noapte bună, dragul meu!

Răvășită încă de trăirile contradictorii, iubire, ură, umilință, a sunat-o pe fiica ei:

–          Am terminat ce aveam de făcut. Aș vrea să mă întorc, vezi, te rog, dacă îmi poți schimba biletul, nu contează costurile, trebuie să plec mâine.

–          Mamă, ce s-a întâmplat? Nu ești în apele tale.

–          Din contră, mă simt mai bine ca niciodată, dar totul este prea proaspăt, sunt încă emoționată, de aceea îmi tremură vocea. O să-ți povestesc când ne vedem.

Știa că aceasta este decizia corectă, dar îi era frică să nu se răzgândească. S-a retras pe balcon, cu un pahar de vin în mâna încă tremurândă. De multe ori, în nopțile ei albe, se gândea ca se agață de imaginea acelui bărbat, dar de fapt ceea îi ținea gândurile captive în trecut era  altceva. Acum își dădea seama că nu tânjea dupa el, ci după ceea ce era și ce simțea ea atunci. Ii era dor de ea, de tinerețea ei. Îmbătrânea și nu făcea decât să-și caute refugiu în trecut. Gândurile i se limpeziseră, într-un fel dureros, dar ireversibil.

A fost prima noapte în care visele nu i-au mai fost bântuite de fantome. Pălăria de pai a fost în continuare tolerată în lada din pod și Maria a putut să scrie ultimul cuvânt în povestea ei din Florența.