Se afla acolo de o săptămână. Își dorea mult să fie singură, să poată gândi, să vadă ce mai poate salva din inima ei zdruncinată atât de puternic în ultimul timp, încât se temea că se va împrăștia undeva între cele patru zări și nu va mai avea puterea să o recupereze.
Micuțul studio situat într-o clădire medievală, pe o străduță pietruită, era cochet și îi asigura confortul necesar relaxării râvnite de atâta timp. Borgo Pinto era atât de îngustă încât cu greu încăpea o mașină, iar, dacă te întâlneai cu băiatul care aducea ziare și lapte, trebuia să te retragi, pentru că el își lăsa căruciorul în mijlocul drumului și își făcea treaba liniștit. Insensibil la semnele de nerăbdare, își făcea treaba cu conștiinciozitate, lăsând câte ceva la fiecare ușă. Ușa imobilului ei părea că se află întotdeauna în partea în care avea el treabă.
Era matinală de felul ei, așa că dis-de-dimineață cobora să-i spună buongiorno lui Michele, care deținea mica cafenea cu câteva mese, pe care le scotea în fața vitrinei, strada fiind atât de îngustă încât nici vorbă de trotuar. El îi cunoștea deja tabieturile, așa că pe măsuță o așteptau întotdeauna ziarele, un cappuccino și un croissant îmbietor, ale cărui calorii le ignora, de obicei, în vacanță. În fiecare zi el făcea alt desen pe spuma de lapte, răsfățând-o ca pe o clientă fidelă. Lenevea un timp, luându-și “dușul florentin” de aer proaspăt al dimineții, cum îi plăcea să spună, a cărui menire era să o curețe de orice amintire, bună sau rea, să o ajute să trăiască pentru câteva săptămâni o viață nouă, fie ea și imaginară. Începutul acela minunat de zi, o transforma în ființa care și-ar fi dorit să fie, dezinvoltă, zâmbitoare, însetată de nou și frumos, dornică să cunoască oameni interesanți și locuri noi și să alunge femeia tristă, îngândurată, severă cu cei din jurul ei, dar mai ales cu ea. Sau, poate acesta era, de fapt, rolul pe care îl juca zi de zi și care o ajuta să-și ascundă adevărata ei fire? Era oare doar un personaj? Cum era ea cu adevărat ?
Simțea cum rutina pe care și-o impusese avea un efect liniștitor. Se lăsa în voia atracției pe care orașul o avea asupra ei. Voia să simtă pulsul străzii și să se oprească numai acolo unde simțea că locul o atrage, îi comunică ceva, emană o energie pe care ea o putea capta. Nu își propuse un itinerariu precis, nu voia un program, voia să lase totul în brațele întâmplării și să-și urmeze inima și nu mintea.
În ziua aceea pașii o purtaseră spre celebrul Ponte Vecchio. Neinvadat de turiști, podul își dezvăluia frumusețea și își desfășura nestingherit covorul de piatră de la picioarele ei până la galeriile Uffizi.
În prezent, podul era paradisul amatorilor de bijuterii, antichități, opere de artă. Toată ziua trecuse de la un vânzător la altul, descoperind de fiecare dată obiecte care o făceau să exclame, iar și iar:
- Oh! Nu am mai văzut ceva așa frumos!
Nu și-a dat seama când s-a înserat. O ușoară amețeală i-a adus aminte că nu mâncase nimic toată ziua. Corpul ei protesta, dar ea era încântată de ceea ce vedea. A mai apucat să scrie câte ceva în agenda ei de călătorie și a adormit schițând, în minte, o zi normală pe Ponte Vecchio, în timpul familiei Medici.
O nouă zi nu putea începe fără un buongiorno signorina, adresat cu zâmbetul pe buze de Michele. Poveștile lui despre Corridor Vasari, spuse cu viteza cu care numai un italian poate vorbi, neînțelese decât pe jumătate, au reușit să-i stârnească interesul. Cosimo de Medici comandase acest coridor pentru a face legătura între sediul guvernului, galeriile Uffizi și reședința sa, palatul Pitti. Știa că nu îl va vedea nici anul asta, pentru că nu mai avea timp să facă o programare, dar măcar avea motiv să revină. Pașii au purtat-o din nou spre Ponte Vecchio.
Hotărâtă să nu mai repete greșeala din ziua precedentă, când nu mâncase nimic toată ziua, s-a oprit la un mic restaurant de unde putea privi râul Arno, în toată splendoarea lui, dar și podul pe care mulțimea pestriță de turiști se mișca haotic. Mesele mici îi aminteau de Paris, unde trebuia să dai o adevărată luptă pentru a-ți înghesui tacâmurile și paharul de vin pe jumătatea ta de masă și apoi să îți menții poziția, pentru că altfel te puteai aștepta ca vecinul, cunoscut sau nu, să-ți invadeze spațiul și să te expună la cine știe ce greșeli, tacâmuri căzute, pahar răsturnat, evident când e plin cu vin roșu, scrâșnet de cuțit pe fundul farfuriei sau mai știu eu ce.
Din fericire, măsuța ei era bine ancorată într-un restaurant din Florența și nu din Paris.
Și-a scos agenda cu coperți de piele întoarsă, care cuprindea comorile ei, observații, gânduri, sentimente și în așteptarea comenzii a început să noteze.
A zărit printre gene o siluetă de bărbat care s-a oprit în fața mesei ei și i s-a adresat:
– Madame, voulez-vous compagnie?
S-a zbârlit toată. Cunoștea replica asta de la Paris când se plimbă pe cheiurile Senei și a abordat-o un gigolo. Nu credea că i se întâmplă din nou. A ridicat privirea și a văzut un bărbat brunet, tipul italianului superb, care se uita la ea cu cea mai nevinovată privire din lume și îi zâmbea. Nu putea articula niciun cuvânt, se fâstâcise. Bărbatul i s-a adresat din nou, de data asta în engleză, crezând că nu a fost înțeles:
– Pot lua loc la masa dumneavoastră?
Stânjenită de interpretarea necuviinciosă pe care o dăduse cuvintelor lui, s-a gândit că poate nici nu spusese așa ceva, poate doar i se păruse:
– Mais bien sur, vous pouvez vous asseoir, aucun probleme!
De ce îi răspunsese în franceză ? Habar nu avea.
– Ah! Am crezut că sunteți franțuzoaică!
– Ce v-a făcut să credeți asta?
– Aveți fragilitatea și farmecul unei franțuzoaice.
– Ce drăguț din partea dumneavoastră. Și după ce m-ați auzit vorbind nu mai credeți acest lucru?
– Din cauza accentului. Mă scuzați, unde îmi sunt manierele? Mă numesc Luca și sunt localnic!
– Încântată! Eu sunt Maria și sunt turistă.
– De unde?
– Turiștii sunt o categorie aparte de oameni. Nu are importantă de unde vin, îi unește pasiunea de a călători.
– În regulă, am înțeles! Dar, ca turistă, nu sunteți echipată corespunzător. Vă lipsește pălăria de soare. Vara, soarele este foarte puternic în Florența, așa că aveți grijă! După cum v-am spus sunt localnic și când afacerile mă aduc în această parte a orașului, îmi place să iau masa la localul prietenului meu Riccardo. Am observat că notați tot timpul în agendă câte ceva, sunteți cumva scriitoare? Mă scuzați, dar ca orice italian vorbesc mult și pun multe întrebări.
– Nu vă faceți probleme, este a doua săptămână de când sunt singură în Florența, așa că îmi face plăcere să am cu cine discuta.
Ce o apucase să-i spună că e singură?! Vai cât de deplasată a fost replica asta!
A adăugat în grabă, parcă să salveze situația:
– Nu, nu sunt scriitoare sau altfel spus sunt scriitoare, dar am un singur cititor, pe mine.
– Probabil pregătiți materialul necesar pentru a vă scrie memoriile.
– Poate, orice e posibil.
– Ce ați reușit să vizitați în săptămâna asta? O săptămână în Florența este ca o picătură de vin într-un pahar cu apă.
A început să râdă și toată fața lui s-a luminat, de parcă ar mai fi fost cazul.
– Am mai fost și acum doi ani așa că de data asta nu am vizitat mare lucru. De fapt, m-am refugiat aici, să mă refac după o perioadă grea.
E clar, făcea gafe după gafe. Bărbatul ăsta o zăpăcise complet. Se temea de ceea ce i-ar putea răspunde, dar pentru câteva clipe nu a mai scos nicio vorbă. O liniște stânjenitoare îi dădea de înțeles că ar fi fost mai bine să tacă. El și-a terminat paharul de vin și s-a ridicat:
– Va rog să mă scuzați, dar acum trebuie să plec. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc.
L-a urmărit cu privirea până când silueta lui a fost înghițită de mulțimea care se vânzolea pe pod. Sub pretextul că scrie ceva în agenda, și-a aplecat capul și a închis ochii, încercând să-și întipărească în minte fața și mai ales zâmbetul lui. Întâlnirea cu el a fost ca o ploaie caldă de vara, care te trezește din amorțeala unei zile toride.
Era sigură că nu o să-l mai întâlnească și că până seara îl va uita. În ziua aia nu a mai fost în stare de cine știe ce. S-a retras și a tras un pui de somn după-amiază, ceea ce nu îi stătea în obișnuință. Noaptea i-a fost însă tulburată de imaginea, dar mai ales de zâmbetul lui.
Și-a impus să nu se mai întoarcă la acel restaurant, dar gândul că el s-ar putea să o caute nu-i dădea pace. Ce nebunie îi trecea prin minte, fusese așa de distantă cu el încât nu avea de ce să își facă iluzii. Și totuși simțea că trebuie să-l mai vadă o dată. Și-a reamintit că patronul restaurantului îi era prieten, așa că poate mai era o șansă ca el să se întoarcă, nu neapărat pentru ea, doar să ia masa. S-a hotărât să mănânce acolo a doua zi, la prânz. Riccardo a salutat-o prietenos. I-a adresat câteva cuvinte, din politețe, dar atât și nimic mai mult, niciun cuvânt despre Luca. Începutul a fost greu, continuarea a fost firească. Sub pretextul că mâncarea este foarte bună, revenea zilnic, în speranța că îl va mai întâlni. După câteva zile, Riccardo i-a spus că prietenul lui îi lăsase un bilet și un cadou. Un cadou?! O superbă pălărie de paie cu fundă și cu o mică bordură neagră. O pălărie florentină. Nu mai înțelegea nimic. A citit repede biletul.
„Signorina Maria este de preferat să purtați pălărie, soarele florentin este puternic și este mai bine să vă feriți, vă poate răni! Luca
Nimic din restul vacanței nu a mai contat. A plecat mai repede decât își propusese și mai tulburată decât atunci când a venit.
Spre regretul ei, încet, încet, imaginea se estompa și odată cu trecerea timpului și-a reluat ritmul ei normal de viață și l-a uitat.
Peste ani de zile, într-o noapte, visase zâmbetul unui bărbat necunoscut. Nu putea distinge fața, ci doar un zâmbet fermecător, care îi dădea o senzație de bine și o făcea să-și dorească ca momentul acela să nu mai ia sfârșit. Îi zâmbea discret, cald, vesel, luminos, fără niciun înțeles ascuns. In vis, voia să știe cine este. Nu putea întreba, pentru că orice sunet ar fi stricat magia dintre ei. Trebuie să fi fost cineva pe care să-l fi întâlnit vreodată întâmplător și al cărui zâmbet a fascinat-o. Dar cine, oare? Reușea să creioneze câteva linii și se entuziasma, crezând că îl recunoaște, dar cum se depărta să privească ansamblul, totul se estompa și, în mod dureros, dar plăcut, tot ceea ce putea să vadă era doar acel zâmbet. S-a sculat tulburată sperând că noaptea următoare îl va visa din nou și va putea dezlega misterul.
– Mamaaaa!!!!!!!
– Da! De ce strigi așa?
– Sunt în pod și credeam că nu mă auzi. Mai ai nevoie de pălăria asta, ruptă și ponosită! Am găsit-o într-o ladă.
– Ce pălărie?
– Asta, de paie cu fundă.
– Nu știu despre ce pălărie vorbești.
– Pălăria de paie pe care ai adus-o de la Florența, acum mii de ani. Vezi că ți-o arunc, prinde-o!
Pălăria florentină! Ținea în mână pălăria aceea, amintirea ei dragă. Cum putuse să uite de ea?! Știa acum cine era bărbatul din vis. Luca! Oare o fi fost real? Nu cumva fusese doar o imagine creată de dorințele ei reprimate ani de zile, materializate în imaginea acestui bărbat fermecător?!
Nu, în mod sigur nu, dovezile palpabile erau pălăria de paie și biletul.
– Să nu te atingi de pălăria mea, în niciun caz nu am să o arunc! De fapt, știi ceva, vezi că săptămâna viitoare plec la Florența.
Ella's Boutique 