Vizita mare

O secvență din filmul lui Liviu Ciulei, filmat la spitalul Brâncovenesc, în care regretata Irina Petrescu într-un deux pieces gri, cu pantofi și poșetă grena, își punea elegant mănușile din piele, în timp ce ieșea pe poarta destinată personalului, i-a readus în minte imagini familiare.

Era o zi ploioasă de toamnă târzie, în care o tânără femeie aștepta resemnată sosirea tramvaiului, ținând de mână o fetiță pe jumătate adormită. Întunericul, împrăștiat timid de lumina anemică a unui felinar, ce desena pe trotuar un cerc luminos în care ținea captive cele două umbre, începea să cedeze treptat locul zorilor de zi.

Fetița somnoroasă privea cum picăturile de ploaie cădeau zgomotos pe încălțămintea ei, pătrunzând prin materialul de proastă calitate. Doar hăinuța o proteja de ploaie și de aerul rece al dimineții. Apa se prelingea cu repeziciune de pe gluga care îi proteja fața, spre ghetuțele ei roșii, cu șireturi bine strânse pe glezne. Curând i-au înghețat picioarele și clipa de amuzament s-a scurs odată cu șiroaiele de apă. Întreba doar, din când în când, dacă vine tramvaiul.

Frigul îi alungase orice urmă de somn și în căpșorul ei își făceau loc fel de fel de gânduri -ce bine ar fi dacă cineva ar inventa niște ghetuțe în care să nu intre apa! Curând visarea i-a fost întreruptă de zgomotul cunoscut al tramvaiului care, spre disperarea ei, se apropia foarte încet. Știa că odată urcată vor găsi un scaun pe care mama o să se așeze, o să o ia în brațe, să o încălzească și o să își poată continua visul, în sunetul ritmic al roților rulând pe șinele a căror articulații bătrâne trosneau din când, ca lemnele în soba de teracotă. Cuibărită în brațele protectoare ale mamei, a adormit. Curând a simțit o mângâiere pe cap:

– Lilico! Scoală-te, că am ajuns!

            Spitalul Brâncovenesc era pentru ea ca a doua casă. Mama deschidea cu greu ușa imensă de la intrare, la clanța căreia abia ajungea cu privirea și o lăsa să intre în holul imens, la capătul căruia își etala treptele generoase, o scară de marmură albă, flancată de două scări înguste, de piatră gri. Din când în când mama îi spunea:

– Poți să mergi pe scara mare până când se termină și să mă aștepți acolo sus.

Încercase de mai multe ori să facă asta, dar o speria bărbatul de marmură neagră, care trona în mijlocul refugiului de la etajul întâi, paznicul de temut al scărilor. Mama o privea, ascunsă după o coloană, să vadă dacă de data asta, va avea curajul să urce.

Micuța și-a luat inima în dinți și a pornit timid, pășind cu grijă pe fiecare treaptă. Pe măsură ce urca, chipul acela încruntat dispărea încetul cu încetul. Când a ajuns aproape și-a dat capul pe spate, a privit în sus și a spus hotărâtă:

– Mama mi-a dat voie să merg pe scara mare!

Dar chipul bărbatului care o mustrase până atunci din priviri, a dispărut ca prin minune. Vedea numai soclul statuii, pe care era scris ceva cu litere aurii, dar ea era prea mică să poată citi. Nimic nu o mai oprea să alerge acum până la etajul doi.

Din când în când, mama îi spunea:

– Hai că acum e liniște, poți să te joci.

Știa că atunci poate să alerge pe culoarele lungi, să se strecoare prin tot felul de cotloane, numai de ea știute, de unde privea curioasă vânzoleala personalului, sau să alerge pe scara îngustă de serviciu, care urca de la bucătărie până în pod. Într-una din zile, joaca i-a fost întreruptă, de o voce autoritară:

– Dă-te la o parte! Ăsta nu e loc de joacă. Nu vezi că am treabă?

Fetița a rămas în josul scărilor, așteptând cuminte ca, femeia care căra în brațe o oală mare, plină ochi cu lapte, să se îndepărteze, iar ea să-și poată relua urcușul. Deodată s-a auzit un strigăt și un zgomot asurzitor. S-a lipit de perete speriată și a privit în susul scărilor, neștiind ce se întâmplă.

Laptele alb șiroia pe trepte, în urma lui oala se rostogolea zgomotos, urmată îndeaproape de femeia care căzuse și acum sălta din treaptă în treaptă, icnind de durere la fiecare contact cu piatra.

Nasturii halatului cedau rând pe rând presiunii la care erau supuși, țopăind și ei pe trepte în încercarea disperată de a prinde din urmă oala, care își continua drumul spre baza scărilor. Fetița a început să râdă în hohote.

Aventura femeii s-a oprit brusc pe refugiul de la etajul unu, unde oala aștepta deja tolănită, insensibilă la suferințele stăpânei. Odată ajunsă în josul scărilor, a poposit o vreme să-și aranjeze ceea ce mai rămăsese din halatul ei , să recupereze oala și să-și reia urcușul. A făcut un gest amenințător cu degetul, dar asta nu a împiedicat-o pe fetiță să râdă în continuare, la adăpostul oferit de etajul care o despărțea de femeia cea rea.

Dar, în majoritatea timpului, micuța trebuia să stea cuminte, ascunsă în sala de curs, unde erau multe scaune, mese lungi, o tablă neagră pe care putea să deseneze și ….scheletul, prietenul ei.

Habar nu avea ce înseamnă “vizita mare“, dar știa că nu putea să iasă din sala de curs, până când nu îi dădea mama voie.  După puțin timp a avut nevoie să meargă la baie, care era vis-a-vis și cum o astfel de problemă nu trece, poate doar fi puțin amânată, și-a întrebat prietenul:

– Mama mi-a spus să nu ies, că trece vizita mare, dar trebuie să merg la toaletă, tu ce zici?

Tăcerea lui i-a dat de înțeles că trebuia să se descurce singură.

A scos ușor capul pe ușă, privind în toate părțile, să vadă dacă este cineva pe hol care ar fi putut să o spună mamei. Din partea dreaptă venea un bărbat îmbrăcat în halat alb. L-a întrebat în șoaptă:

– A trecut vizita mare?

– De ce?

– Fac pipi și mama mi-a spus să nu ies de aici până nu trece vizita mare.

– Aha! Am înțeles! Poți să ieși că a trecut.

Amuzat, a așteptat-o, i-a pus o bonetă albă pe căpșorul ei blond și a luat-o cu el la “vizita mare”. Bineînțeles, era profesorul. Se simțea foarte bine fiind băgată în seamă de acei oameni mari, care erau așa de drăguți cu ea. Nu înțelegea de ce mama i-a spus să se ferească de ei.

Micuța cu ochi albaștri, tunsă scurt, cu un breton care îi ieșea rebel de sub boneta pe care o dădea pe spate ori de câte ori îi cădea pe nas, uitase cu totul de învățămintele mamei:

-Să stai ascunsă și să nu vorbești cu nimeni!

Biata mamă s-a albit la față când a văzut-o în mijlocul alaiului de doctori. Dar, totul e bine când se termină cu bine. Micuța îi cucerise pe toți și astfel ceea ce părea să fie un dezastru s-a transformat într-o întâmplare amuzantă pentru toată lumea. În momentul acela fetița s-a hotărât. Spunea încântată că atunci când o să crească, o să se facă “doctor de vizita mare”.

Însă anii au trecut și promisiunea a rămas undeva rătăcită printre amintirile despre prima ei întâlnire cu “vizita mare”.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s