Albăstrița

În capătul culoarului, care i se părea fără sfârșit, se zărea lumina gălbuie a unui bec murdar. Nu avea încotro, trebuia să se afunde în întunericul acela dușmănos.

Ar fi putut să cheme pe cineva, dar ultima oară când făcuse asta a fost amenințată că va fi închisă în toaletă toată noaptea, să o mănânce șobolanii.

Dar cum să coboare din pat? S-a răsucit pe burtă, s-a tras la margine, dar piciorușele nu ajungeau la podea. Ținându-se strâns cu degețelele de cearceaful bine înfipt sub saltea, s-a lăsat să alunece. A întins vârfurile și a simțit podeaua rece. Ușa dormitorului era deschisă și lăsa să pătrundă, cu zgârcenie, lumina din hol, doar atât cât să vadă pe unde pășește. Era foarte atentă, pentru că trebuia să treacă tiptil prin fața dormitorului stăpânei șobolanilor.

Întunericul îi desena în fața ochilor animale înfricoșătoare. Înainta hotărâtă, pentru că teama de a fi închisă cu șobolanii era mult mai mare decât frica de întuneric. O mogâldeață, îmbrăcată în pijamale cu floricele roz, cu părul blond, tuns scurt, cu breton pe frunte răvășit de somnul agitat, înainta pe vârfuri cu piciorușele goale pe gresia rece.

A reușit să parcurgă drumul până la toaletă și înapoi, fără să o simtă cineva. O dată ajunsă în fața patului a încercat să urce, dar nu era așa ușor. S-a chinuit când cu un picioruș, când cu altul, până când, obosită, a adormit cu capul pe marginea saltelei. Așa a găsit-o dimineață educatoarea, care a crezut că probabil căzuse din pat. În niciun caz nu ar fi bănuit că Albăstrița, micuța blondă dolofană, ar fi fost în stare să iasă din cameră, în întunericul de pe hol.

Albăstrița era nume de alint și se datora ochilor ei albaștri. Era frumușică și fiind cea mai mică era mascota grădiniței. Dar prea multă dragoste strică. Toate educatoarele o ciupeau de obraji, iar copiii o ciupeau și o mușcau de mânuțele și piciorușele dolofane. La fiecare sfârșit de săptămână, când venea mama să o ia acasă, era plină de urmele iubirii pătimașe a copiilor.

Dimineața, după micul dejun și înviorare, ieșeau în curte la joacă. Albăstrița era un copil singuratic și prefera să se refugieze lângă poartă, pe unde știa că intrase cu mama.

– Albăstrițo! Nu mai sprijini poarta aia, că stă și singură, nu cade.

Dar ea se încăpățâna să rămână acolo. Găsise o găurică în poarta aia mare de metal, vopsită în verde și aștepta să vină mama să o ia. Dacă rămânea acolo, mama o va găsi cum va deschide poarta și nu mai trebuie să o mai caute printre ceilalți copii.

Ora 10. Mult așteptata gustare de dimineață. Îi plăceau cei doi biscuiți cu o bucățică de rahat colorat, moale și dulce și dacă se nimerea să fie roșu, chicotea de bucurie. Prima oară apăsa de câteva ori cei doi biscuiți, amuzându-se cum rahatul elastic încerca să iasă din strânsoarea biscuiților și își revarsă câte un colțișor în afară, numai bun să fie ronțăit de dințișorii ei micuți. Repeta operațiunea până când nu mai zărea nicio parte rebelă dornică de evadare. Abia atunci, ridica biscuitul de deasupra, ca să poată linge zahărul pudră prin care fusese tăvălit rahatul, punea capacul la loc, întorcea totul pe cealaltă parte, repeta operațiunea pe îndelete, punea biscuitul la loc și începea să mănânce. Dar plăcerea acestei gustări era curând stricată de obligația de a mânca o felie de lămâie, tăvălită cu ambele fețe în zahăr. Încerca aceeași tehnică. Lingea mai întâi zahărul, dar lămâia era așa de acră, încât își schimonosea fața drăgălașă în fel și chip. Reușea până la urmă, dar ceea ce urma, depășea puterea ei de adaptare la situație. Trebuia să mănânce coaja. Educatoarea îi supraveghea îndeaproape, repetându-le în fiecare zi că trebuie să mănânce și coaja, care era așa amară încât Albăstrița căuta cu disperare să scape de ea.

Când era în interior, ducea mânuța cu coaja de lămâie la spate și o arunca în stânga sobei de teracotă.  Întotdeauna în stânga, pentru că era stângace. Dar afară era mult mai greu, pentru că dacă ar fi aruncat-o pe jos ar fi văzut-o educatorea. Atunci o îndesa în buzunarul sorțulețului ei bleu, cu volănașe pe umeri. Ăsta era secretul, știut doar de mama, care găsea buzunarele pline cu coji de lămâie, la sfârșitul săptămânii. Îi spunea, zâmbind:

– Ce-ai făcut Lilico, le-ai păcălit și săptămâna asta? Bravo, fata mamii cea descurcăreață!

———————————————————————————————–

După 67 de ani, într-o amiază în care soarele generos îți mângâia fața, răsfățându-te cu căldura lui, două doamne se plimbau pe șoseaua Kiseleff admirând casele care se trezeau la viață după o iarnă grea, alintându-se în lumina și căldura plăcută a începutului de primăvară. Se întreceau etalându-și stilurile, amintind de arhitecți și familii celebre de la începutul secolului XX. 

Obișnuiau să se plimbe prin București în căutarea frumosului, admirând superbele clădiri care te purtau, pentru câteva momente, într-o lume demult apusă.

Casa de la numărul 9 era ascunsă privirilor de un de zid gros, continuat cu o poartă metalică verde și cu o ușă care permitea accesul în incintă. Tot ce puteai zări din spatele porții înalte era un foișor elegant de lemn sculptat, care își înălța spre cer acoperișul țuguiat. Vila fusese construită în 1901.

Puțină lume știa însă că în 1954 aici fusese o grădiniță săptămânală. Dar ea știa! S-a apropiat cu emoție de poartă de fier și a exclamat:

– Extraordinar, este încă aici, este aceeași poartă! Îți dai seama cât e de bătrână, dacă eu o știu de acum 67 de ani?

S-a apropiat de partea stângă a porții și a început să o pipăie, spre surprinderea tinerei:

– Ce faci?!  De ce pipăi poarta aia?! Ce cauți?

– Vezi, cam aici, la înălțimea asta, era punctul meu de observație. Tabla fusese îndoită puțin, de un suflet bun, astfel încât un copil de trei ani să poată vedea afară. Stăteam lipită de poartă așteptând-o pe mama, până când veneau educatoarele să mă ia de acolo.

– Văd că acum funcționează aici biroul unui executor judecătoresc. Vrei să venim în cursul săptămânii să o vizităm?

– Oh! Ce minunat ar fi!

Cu promisiunea asta a reușit să o dezlipească de poartă, dar își dădea seama că orice altă încercare de a continua obișnuita lor plimbare ar fi fost inutilă.  Privirea absentă și zâmbetul nostalgic care apăruseră pe fața ei, atât de serioasă de obicei, arătau că se retrăsese în lumea copilăriei ei. Cunoștea povestea și își putea imagina ceea ce trăia ea în momentele acelea. Nicio altă casă, indiferent de stil și de poveștile familiilor care au locuit-o, povești pe care îi făcea mare plăcere să le spună, nu ar mai fi putut să-i stârnească interesul. Trebuia să găsească ceva care să-i placă atât de mult, încât să o trezească la realitate.

Salvarea era grădina japoneză, din parcul Herăstrău, unde înfloriseră cireșii. Înainta pe aleea îngustă, având deasupra capului o coroană de flori, prin care razele soarelui, iubitoare și ele de frumos, se strecurau îndrăznețe. Splendoarea revărsată în cascade de flori, o îndemnau să le atingă, să-și lipească obrazul de ele.  Mirosea, mângâia florile, scoarța pomilor, ignora furnicile care i se suiau pe mâini. Era fericită! Tânăra era mulțumită că o smulsese din brațele trecutului.

De multe ori, prezentul poate oferi mult mai mult decât un trecut cu amintiri alterate de trecerea anilor, unui suflet care știe să descopere frumosul în lucruri mărunte, pe lângă care, în mod obișnuit, treci nepăsător. Și mama ei avea un astfel de suflet.