Doamna S

Drumul de la biserică către casă trecea printr-un parc. Era fascinată de frumusețile pe care natura i le oferea, indiferent de anotimp.

Desena orice, dar cel mai mult îi plăceau lucrurile mici, gâze, frunze, flori, un lăstar crescut pe un ciot uscat, ce își înălța timid frunzulițele spre lumina și căldura soarelui, o bancă sau o pereche de ochelari uitați pe o carte, ținând companie unui domn mai în vârstă, toropit de căldură, care ațipise la umbra unui copac, o umbreluță albă de dantelă, de sub care se vedeau doar două piciorușe neastâmpărate, cu ciorăpei albi și pantofiori de lac sau orice altceva ce o motiva să pună mâna pe creion.

În toate acestea, ea vedea frumosul, dar mama ei considera că este o prostie, o pierdere de timp. Noroc că astăzi se întâlnise cu o prietenă și nu mai era atentă la ea.

– Oh, ce fată frumoasă! Numai bună de măritat!

Auzi la ea, măritiș?! Ce prostie! Ea avea alte preocupări, desenul, muzica, franceza, dar mai ales atelierul de croitorie în care mama nu o lăsa ,,să piardă timpul”. Se furișa și trăgea cu ochiul la minunățiile care ieșeau din mâinile acelor femei. Nu putea înțelege cum o cârpă, câteva ace, ațe, nasturi, fâșii de dantelă și funde, se puteau transforma în ceva așa de frumos.

Mama obișnuia să aranjeze pe manechin o rochie care i se părea deosebită și să completeze ținuta cu una din pălăriile ei, cu boruri largi, care o fascinau pe micuță, ca lucrătoarele să se bucure de rezultatul final al muncii lor. Nu știu cât se bucurau ele sau nu, dar copila era vrăjită. Se învârtea, dansa în jurul manechinului, imaginandu-se la bal. Croitoresele se bucurau și păstrau secretul vizitelor ei, care mai înveseleau atmosfera.

Visul însă i se spulbera rapid, când apărea mama și o alunga:

– Pleacă de aici! Tu vei fi o doamnă, nu o croitoreasă!

I se spunea că este o domnișoară educată și atunci când va veni timpul, îi vor găsi bărbatul potrivit, care să-i asigure viitorul ei și al copiilor ei. Știa că așa făcuseră și mama și bunica ei, deci așa va face și ea.

Dar curând avea să afle că avea o inimă cu personalitate, care simțea și făcea ce voia ea, fără să asculte de nimeni.

În vizitele lor în parc, întâlnea mereu un băiat, care o privea îndelung când treceau unul pe lângă altul. Se fâstâcea, se înroșea, așa fără motiv. Îl urmărea cu privirea, pe furiș. Ultima oară, inima ei a tresărit. Oare îi zâmbise sau i se păruse ei?! De atunci, alerga în fiecare duminică spre parc, unde spera să revadă acel zâmbet.

O prietenă i-a spus că s-a îndrăgostit. Ce prostie, ea să se îndrăgostească și încă de un băiat necunoscut. Cine știe, poate avea doar așa o slăbiciune, rău de la stomac. Mai avusese și altă dată, dar trecuse.

De data asta însă nu a trecut, s-a agravat. Într-o zi, el s-a oprit și i-a dat o floare. Atunci a simțit că leșină. Nu a putut scoate niciun sunet. A fugit acasă, cu floarea ascunsă în buzunarul de la piept. De ce simțise oare nevoia să o țină aproape de inima? Ar fi putut să o pună în gentuță sau în blocul de desen. S-a dus direct în camera ei, pentru că tremura din tot corpul și inima continua să se zbată ca și când el ar fi fost încă lângă ea. O căldură prevestitoare de rele o moleșea și o făcea să vibreze cu fibre necunoscute ale corpului său.

Deci era adevărat, se îndrăgostise! Așa era dragostea?! Iubea oare acel băiat înalt, brunet, cu ochi căprui, cu o privire caldă și un zâmbet fermecător, care avea darul de a o zăpăci?

            –  Mai bine te-ai feri din calea băieților, pentru că lucrurile astea se termină întotdeauna rău pentru fete, îi spusese cândva verișoara ei.

Știa însă că nimic rău nu se poate întâmpla, pentru că oricum săptămâna viitoare plecau la București pentru totdeauna, așa că a ascuns floarea într-o cutie de amintiri. Nimeni nu trebuia să afle, ăsta urma să fie secretul ei.

Într-adevăr nimeni nu a aflat. Au plecat la București și, nu după mult timp, s-a căsătorit. Se încadra perfect în tiparul obișnuit al unei familii la început de drum, ,,fericită”, conform regulilor impuse de societatea în care trăia.

Căsătoria i-a oferit protecția unui bărbat cu dare de mână, atelierul de croitorie mult visat și o casă superbă în centrul orașului. Pentru tânăra venită dintr-un modest oraș de provincie, casa părea un palat din poveștile cu prinți și prințese, pe care le citea când era mică.

Într-adevăr, casa era o bijuterie arhitecturală și impunea respect prin vârsta și calitatea execuției, dar și prin eleganța și opulența interiorului. Salonul era un spațiu generos care se deschidea spre ferestrele înalte, acoperite cu vitralii fascinante, ale căror culori erau proaspete precum petalele unor flori de primăvară. Când soarele, mare iubitor de frumos, mângâia sticla răsfățată de meșteșugar cu o îmbinare armonioasă de forme, razele lui dădeau întregului tablou strălucirea aurei unui sfânt. În partea dreaptă, se înălța o minunată scară în spirală, de culoarea catifelată a roșcovei. Dantelăria realizată în lemn de trandafir era atât de minuțios și perfect realizată, încât îți zdruncina părerea că lemnul ar fi un material dur. Părea mai repede sculptată în ceară decât cioplită în lemn. Splendoarea lor îți capta privirea și cu greu puteai să te desprinzi și să privești în altă parte. Dar dacă o făceai, efortul îți era răsplătit de șemineul înalt, din marmură de Carrara, a cărui sobrietate era îndulcită de imensa oglindă de cristal care trona deasupra, etalând iscusința meșterilor sticlari de la Murano. Oglinda exercita o vrajă aparte, căreia nu îi puteai rezista. Reflecta necruțătoare tot ce se întâmpla în casă și bune și rele. De multe ori servea ca loc de confesiune pentru figuri triste sau vesele, care se oglindeau în apele ei clare, admirându-se sau apostrofându-se, de la caz la caz. Pianul Bösendorfer cu coadă, pozitionat vis-a-vis, echilibra balanța vizuală a pieselor de mobilier, iar lumina lumânărilor din sfeșnicul de argint, te transpunea în lumea de vis a muzicii.

Atelierul de croitorie însă era tot ceea ce visase ea de când era copilă.

S-a implicat în conducerea lui, iar soțul i-a cerut să preia o serie din sarcini, mai ales legăturile cu clientele. El nu era o persoană prea sociabilă și, așa cum obișnuia să spună, avea o atitudine negativă față de toate prostiile debitate de femeile alea.

Ea era pasionată de modă și știa cum să vorbească cu clientele. La puțin timp după ce a preluat conducerea, a luat măsuri drastice, care au făcut-o de temut. A dat afară croitoresele care erau ineficiente, pe cele care o înfruntau pe motiv că este tânără și nu se pricepe și a angajat altele mai bune, mai ascultătoare și mai deschise la nou. Era început de secol și un aer proaspăt își croia drum prin paginile revistelor și noul prindea contur în mințile fericitelor pasionate de modă, iar ea trebuia să se adapteze, dacă voia să reușească.

Dintre toate croitoresele, unguroaica Maria a ajuns repede să fie favorita ei, bună lucrătoare, cinstită, femeie cu frica lui Dumnezeu, știa că se putea baza pe ea să le supravegheze pe celelalte când ea nu era acolo.

Turcul Tair, care o îndrăgea în secret pe Maria și care aproviziona atelierul, de ani de zile, cu orice era nevoie, putea face rost de niște materiale de bună calitate, aduse din Turcia, dar nu era calitatea de care avea nevoie. Unde în altă parte decât la Paris ar fi putut să găsească tot ce își dorea? A hotărât să meargă să studieze cataloagele de modă, să vadă ce se poartă și în funcție de asta să-și aleagă ea personal materialele și accesoriile necesare.

De când cu implicarea ei, atelierul s-a dezvoltat, clientele erau din ce în ce mai selecte și soțul ei din ce în ce mai mulțumit. Pe măsură ce a căpătat încredere în abilitățile ei de a conduce, el s-a retras treptat și a păstrat în grijă numai contabilitatea. Urma să cumpere un teren și dorea să construiască o casă unde să locuiască, să extindă atelierul în tot imobilul în care locuiau acum, visând să deschidă o casă de modă.

Vizitele ei la Paris se dovediseră benefice și nu erau nici prea costisitoare, pentru că mătușa ei care locuia la Paris suporta toate cheltuielile. Trecuse deja un an de când mergea regulat la Paris. Petrecea mult timp ajutând-o pe mătușă cu atelierul ei, muncea mult, alerga prin magazine și la furnizori. Din când în când își permitea să se relaxeze vizitând magazinele de lux, bând o cafea, mâncând un croissant, admirând luxul etalat cu generozitate de franțuzoaicele elegante care se plimbau pe Champs-Élysées. Învățase de la mătușa ei care sunt tendințele în moda pariziană, dar să poată vedea cu ochii ei toate aceste minunății era altceva. Rochiile lungi, cu talia bine marcată și gulerele înalte și rigide, pantofii cu tocuri înalte, puțin curbate, coafurile Gibson Girl, pălăriile mari bogat ornamentate, celebrele tunici purtate peste fustele lungi, gen clopot, începeau să facă loc treptat hainelor din materiale fluide, care să evidențieze silueta, pălăriilor mici, părului scurt tuns bob. Era o combinație de vechi și nou în moda pariziană, care o zăpăcea, îi zdruncina toate ideile despre ce se poartă și ce nu.

Hoinărea gânditoare pe Champs-Élysées, când în mulțime, o siluetă i-a atras atenția. Era prea departe și îi era greu să-i distingă fața, dar a tresărit, inima ei nu se înșela. Numai o singură persoană putea avea un așa efect asupra ei. El.

S-au oprit unul în fața celuilalt, fără să articuleze un cuvânt.  Dar cine avea nevoie de cuvinte? Își vorbeau din priviri. Tăcerea aceea era însă așa de intensă, încât durea. A întins mâna către ea, iar ea l-a urmat fără să spună un cuvânt. Atingerea lui trezise în ea simțiri necunoscute până atunci. Deodată, ideea de a se opune, de a lupta, îi devenise străină. Gânduri ciudate îi dădeau târcoale, aștepta cu înfrigurare îmbrățișarea lui. Încet, încet, s-a lăsat copleșită de acea plăcere intensă, care îi invadase trupul. Noțiunea de abandon a principiilor, regulilor și alte limite impuse de alții, căpăta deodată valențe nebănuite. Se lăsa dominată de simțuri, angrenată într-un vârtej năucitor, care contrar menirii lui, o înălța. S-au iubit cu disperarea celor care știu că este pentru prima și ultima dată când trupurile lor se vor contopi în flacăra pasiunii. Nimic nu mai conta, ceea ce simțea ea în momentele acelea, merita orice i s-ar fi întâmplat ulterior. Știa că nu va rămâne decât cu amintirea, pe care o va pune alături de floarea pe care i-o dăruise.

S-au întâlnit din întâmplare? Sau poate soarta a vrut să fie așa.

La puțin timp după întoarcerea la București, consecințele nu au întârziat să apară. Era disperată, nu știa ce să facă. Pentru început, nu se va observa nimic, dar peste vreo 7 luni? Un gând i se contura din ce în ce mai clar în minte. Încerca să i se opună cu înverșunare, pentru că fie că o faci împins de cineva sau de bună voie, motivat de frica de responsabilitate, de intenții pe care tu le consideri bune și alegi abandonul, prețul acestei decizii este imens și vei plăti toată viața, fiind bântuit de fantoma mistuitoare a de ce-ului. Trebuia să se hotărască. Dar ca să reușească, trebuia să pregătească terenul din timp.

– Dragul meu, mi-ar fi foarte util să o iau pe Maria cu mine la Paris, să mă ajute.

– Dacă tu crezi că atelierul poate merge și fără voi două, nu am nimic împotrivă.

– E o perioadă mai relaxată, pentru că multe dintre clientele mele sunt plecate în vacanță și în plus știi că sunt zbir și că le-am instruit pe toate astfel încât să se poată descurca și singure.

– Dacă tu crezi că te descurci, eu nu am nimic împotrivă.

Zis și făcut! Iată-le în tren spre Paris. Din fericire, mătușa ei avea spațiul necesar și fusese de acord să o primească și pe Maria.

Maria era impresionată de tot ce vedea, totul era nou pentru ea, iar călătoria cu trenul o fascina. Alerga de la un geam la altul, ca un copil și bolborosea în ungurește, așa cum făcea de fiecare dată când era fericită sau supărată.

Doamna S nu scotea nicio vorbă, își creiona în minte planul acțiunilor viitoare. Știa că pentru a o convinge pe Maria, propunerea ei trebuia să fie foarte clară și hotărâtă. Orice ezitare ar fi putut strica totul. Unul din elementele cheie pe care se baza era Tair, care negustor fiind, ar fi fost deschis la negocieri, dar pe Maria trebuia să o impresioneze și să o facă să înțeleagă că viața ei și al fructului iubirii ei interzise depindea de ea. Trebuia să aibă un plan clar și să-l abordeze pas cu pas. Cu Tair avusese o discuție, așa că știa că își dorea să se căsătorească cu Maria.

Cele mai multe necunoscute le avea în legătură cu Maria. Trebuia să verifice dacă putea avea încredere în ea. Dar asta era ca și rezolvată, pentru că la cât era de disperată, se putea baza doar pe impresia pe care i-o făcuse până acum. Trebuia să verifice dacă își dorea să se mărite cu Tair și dacă își dorea un copil. Și ultimul punct din planul ei, dacă ar accepta să se stabilească la țară. Abia după ce se lămurea, putea să-i facă propunerea de care atârna viața ei și a copilului ei. Dar toate acestea necesitau timp, în care trebuia să și lucreze și să o facă pe Maria să creadă că venirea ei la Paris fusese o necesitate, nu un pretext. Așa că îi cerea sfatul mai mult decât ar fi făcut-o în mod obișnuit și profita de orice ocazie pentru a strecura câte o întrebare, al cărui răspuns era menit să clarifice punctele pe care își propusese să le abordeze.

– Maria, tu îl iubești pe Tair?

– Vai doamna, dar nu se cade să vorbim așa ceva!

– De ce nu, Maria, pentru că Tair are gânduri serioase cu tine. A venit la mine și mi-a spus că e timpul să-și cumpere nevastă și mi-a oferit o brățară de aur pentru tine.

– Aoleu, nu știam, că mie nu mi-a spus nimic!

– Îți spun eu acum!

– Păi dacă e așa și ziceți și dumneavoastră, eu aș vrea, că-i blând și muncitor.

– Maria, dacă te măriți îți dorești un copil?

– D’apoi, cum să nu, doamnă? Ce măritiș e ăla fără prunc?

Până aici fusese ușor și răspunsurile erau întocmai cele pe care se baza, dar mai departe trebuia să găsească un moment prielnic să-i adreseze întrebarea cea mai importantă. Răspunsurile ei urmau să-i hotărască soarta.

– Maria, să știi că dacă te măriți cu Tair, eu vă pot ajuta cu bani să vă cumpărați o casă la curte, undeva la țară.

– Aoleu, dar noi nu am avea de unde să vă dăm banii înapoi, nici într-o sută de ani.

– Nu am spus că trebuie să-mi dați banii înapoi.

– D’apoi cum altfel!

– Lasă că mai vorbim noi despre asta, acum că am ajuns la magazin, trebuie să verificăm dacă au toate produsele de care avem nevoie.

S-a întrerupt intenționat, să-i lase timp să se gândească și să diminueze puțin interesul pe care îl avea în această chestiune. Își propusese ca a doua zi să-i vorbească deschis Mariei. Nu mai putea să amâne. Astfel, a doua zi dimineață, a chemat-o pe Maria să bea o cafea cu ea și-a luat inima în dinți:

– Maria simt că zilele astea, cât am stat împreună, ne-am apropiat mult și am descoperit în tine o femeie cu un suflet bun și cu frica lui Dumnezeu. Ești o fată de ispravă și vreau să-ți mărturisesc ceva de suflet.

– Mie, doamnă?! Dar nu se cade ca dumneavoastră, o doamnă, să vorbiți cu mine d`alde astea.

– Stai liniștită că știu eu mai bine ce se cade și ce nu se cade. Maria sunt însărcinată!

– Un prunc este o binecuvântare. Ce o să se mai bucure domnu’!

– Ba nu o să se bucure deloc. Domnul nu trebuie să afle.

– Aoleu, păcatele mele! Ce năpastă a dat peste dumneata?

– Nicio năpastă Mărie, mi-a căzut drag cine nu trebuia și acum nu știu ce să mă fac.

– Tulai, Doamne! Dar sunteți femeie măritată doamnă și o să vă bată Ăl de sus!

– Așa o fi Mărie, dar până la Ăl de sus, o să mă bată ăl de jos. Dacă află bărbatul meu mă omoară și nu îmi pare rău de mine, că eu am păcătuit, ci de prunc, că nu are nicio vină.

– Asta așa-i, că alde dumnealui, domnu’ e tare aprig la mânie.

– Spune și tu ce pot să fac acum? Tu ce ai face? 

Întrebarea era retorică evident, dar îi dădea impresia Mariei că părerea ei contează.

– D’apoi aș fugi în lumea largă, doamnă, să scap cu viață.

– Nu Mărie, nu o să fac așa ceva, că murim de foame și eu și copilul. Cine crezi tu că mă mai ia pe mine cu copil?

– Păi atunci ce o să faceți?

– Mărie, să știi că numai tu mă poți salva.

– Tulai Doamne! Păcatele mele! Asta-i altă-aia! Ce spuneți acolo, doamnă? Ce pot să fac eu?

– Maria, eu vă dau bani, ție și lui Tair să vă cumpărați casă la țară și voi, în schimb, luați copilul și îl creșteți ca și când ar fi al vostru.

– Doamne feri’! Nu se poate doamnă, că dacă află domnu’ ne omoară pe amândoi.

– Cine să-i spună Mărie, eu? Să mă bag singură în gura lupului? Tatăl copilului? El nici nu știe că are un copil, iar tu și Tair nu aveți niciun interes, că sunteți oameni cu frica lui Dumnezeu și în plus rămâneți fără casă.

– Nu știu ce să zic, doamnă! Cum să fac așa ceva?! Mi-e frică!

– Frică? Să crești copilul sau de ce ți-e frică?

– Păi pruncul l-aș crește cu drag, dar mi-e frică de Dumnezeu.

– Păi Dumnezeu o să fie mulțumit că ai salvat viața unui copil și a mamei lui.

– Așa ziceți? Nu prea știu, să vorbesc și cu Tair.

Deja se instalase îndoiala în gândirea ei, ceea ce era mai bine decât refuzul hotărât de la începutul discuției.

– Doamnă și dacă Tair vrea, cum am face, că vede domnul că vă crește burta și când o veni pruncul pe lume…..

– Nu îți face tu griji! Voi cumpărați casa, vă duceți la țară și când va veni timpul, o să trimit pe cineva la voi să aducă copilul.

– Vai doamnă, în ce belea mă băgați?! Ce o să zică lumea când o să vadă că eu nu am fost grea și avem un prunc la noi în bătătură.

– O să fac în așa fel încât să creadă toți că l-ați luat de suflet. Ți-am spus că o să mă gândesc eu la toate. Tu vezi ce zice Tair.

După cum vorbea, a înțeles că pe ea o convinsese, iar cu Tair nu își făcea probleme. Mai greu îi era să-i spună mătușii ei. Va trebui să stea la ea în ultimile două luni de sarcină și să rămână să nască acolo. Se gândea să-i spună soțului ei că mătușa era bolnavă și necesita prezența ei acolo pentru mai mult timp. Mătușa, spirit liber, crescută la Paris a fost mai înțelegătoare decât se aștepta și chiar a ajutat-o cu sfaturi foarte utile. Cum ar putea să justifice o absență de două luni.

– Chestia aia cu boala nu stă în picioare, pentru că la cât este de avid de bani, când o auzi că sunt pe moarte, lasă totul și dă fuga aici, că doar voi sunteți singurii mei moștenitori. Ideal ar fi să-i spui că ți-am obținut, prin relațiile mele, accesul în atelierul unei mari case de modă, pentru a te specializa.

O să se mai gândească. Acum trebuia să se întoarcă acasă. Silueta doar puțin împlinită, încă îi mai permitea să dea vina pe bagheta, croissantele și delicatesele franțuzești, dar curând……..

Își cumpărase de la Paris o rochie mai lejeră. Ultima extravaganță a parizienilor, tunica lungă care se purta peste rochia lungă sau fustă, îi era de mare ajutor. Intenționa să o poarte încă de acum, când silueta ei nu dădea nimic de bănuit și chiar să creeze câteva modele, pe care să le expună în atelier, ca soțul ei să le poată vedea și să se poată obișnui cu ideea noii mode. Dar asta era partea cea mai ușoară, pentru că el era prea ocupat cu construcția noii case, fiind mai mult plecat.

Lucrurile au început să se deruleze conform planului. Tair fusese ușor de convins când a auzit de casă, așa că a cerut-o pe Maria de nevastă, au cumpărat casa la țară și s-au mutat acolo așa cum stabiliseră.

Curând și-a dat seama că nu mai putea să amâne plecarea la Paris și s-a hotărât să vorbească cu soțul ei.

– Dacă asta ar putea ajuta la dezvoltarea afacerii și crezi că ești capabilă să o faci, du-te! Dar nu te baza pe mine să mă ocup de atelier. Nu-mi văd capul de treburi cu construcția asta, așa că nu voi avea timp de așa ceva. Evident mă voi ocupa de contabilitate, ca și până acum, dar numai atât.

– Nu îți face griji, aranjez eu totul să fie bine.

– Cât timp ar trebui să stai?

– Nu știu, probabil vreo două luni, două luni și jumătate. Nu știu exact cât de puternice sunt relațiile mătușii mele și cât mă vor tolera oamenii aceia în atelierul lor.

– Bine, bine, mai vorbim, acum trebuie să plec.

– De câte ori vreau să vorbesc cu tine, ești ocupat și trebuie să pleci. Am nevoie de un răspuns clar, să pot să vorbesc cu mătușa.

– Dar ți-am spus foarte clar, sunt de acord, dacă te descurci cu atelierul.

A răsuflat ușurată. Putea deci să se pregătească. O mai frământau multe alte detalii, dar în mod sigur avea timp două luni să le descâlcească împreună cu mătușa ei.

Plecarea la Paris s-a desfășurat conform planului, iar cele două luni s-au scurs în liniște. Doctorul pe care i-l recomandase mătușa ei a asigurat-o că nașterea se va desfășura normal, așa că din punctul ăsta de vedere era liniștită. Profită de perioada asta de calm să viziteze magazinele haute couture, dar și pe cele cu haine pentru bebeluși. O încerca neliniștea, când se gândea la ceea ce era pe punctul să facă, dar își dădea seama că era singura cale de urmat, atât pentru ea cât și pentru copil. Dacă ar fi aflat că nu e al lui, soțul ei ar fi alungat-o din casă cu copil cu tot.

Nașterea a decurs normal, totul era în ordine, iar copilul era o fetiță de toată frumusețea, brunetă și semăna cu El. Acum se punea problema cum să ajungă cu copilul la țară, la Maria, fără să afle soțul ei. Pentru că șansa de a fi recunoscută în țară era minimă, mătușa ei s-a oferit să ducă copilul.

Zis și făcut! Au transmis Mariei și lui Tair că într-o anumită dată, duminica, la ora prânzului, când ieșeau oamenii de la biserică, vor lăsa un coșuleț cu copilul la poarta lor. Așa cum le prezenta mătușa, lucrurile păreau simple, dar nu putea să nu se îngrijoreze de ce se va întâmpla cu copilul până când îl vor lua ei în casă.

Astfel a venit și ziua de duminică, la data și ora stabilită. Slujba se terminase și lumea începuse să iasă de la biserică, liniștită, comentând cuvintele frumoase de la sfârșitul slujbei. Preotul era foarte iubit și respectat în sat. Obișnuia ca la sfârșitul fiecărei slujbe să le adreseze câteva cuvinte, fie să laude sătenii care făcuseră ceva deosebit în săptămâna care trecuse, fie să ureze casă de piatră pentru noii însurăței sau să mulțumească lui Dumnezeu pentru binecuvântarea unor familii cu un prunc sau pentru că trimisese ploaia pe pământ, după o secetă cumplită. Mulțumiți de slujbă, sătenii se îndreptau în liniște către casele lor, când au văzut pe drum un nor de praf stârnit de o trăsură. Trăsura a oprit la prima casă, după ce drumul făcea la stânga, lăsând ceva pe băncuța din față, întorcând în grabă și plecând în viteză spre București. Maria lăsase la uscat pe gard un preș colorat, așa cum se înțeleseseră, ca semn de recunoaștere a casei. Femeile care ieșiseră primele de la biserica și văzuseră trăsura au grăbit pasul să vadă ce era pe bancă. Au rămas cu gura căscată când au văzut un coșuleț cu un prunc.

Maria și Tair pândeau pe după perdele, de mai bine de două ceasuri, așteptând să apară trăsura și momentul cel mai bun pentru a ieși din casă.

– Ce s-a întâmplat? Ce v-ați bulucit toți la poarta mea și ce e bâlciul asta?

Toate femeile au început să vorbească deodată. Unele se închinau, altele lăcrimau, probabil încă sub influența slujbei, bărbații stăteau retrași, pentru că erau treburi femeiești. Nu se mai înțelegea nimic.

– A venit o trăsură….

– Dinspre București….

– A lăsat coșulețul ăsta la poartă și uite, înăuntru este un prunc….

– O! O fetiță! Vai, ce frumoasă e!

– Da’ de unde știi tu ce e?

– Păi, tu nu vezi, fă fată, că are fundițele roz.

– Ce frumos e înfășată și ce dantele!! Ăsta e pruncul unor boieri de la București. Uite și un bilețel!

– Ce scrie?

– Păi, e numele fetiței, Ecaterina.

– Doamne feri’, ăia au aruncat copilașul. Ce ne facem acum?

– Să vorbim cu preotul?

– Păi, Mărie, poate că vin părinții după el, cine știe ce s-o fi întâmplat.

– Poate, mai vedem ce se întâmplă. Până una alta eu iau copilul în casă să-l primenesc și să-i dau puțin lapte și mai vedem noi cu cine vorbim. Dacă Dumnezeu ne-a ales pe noi, o să avem grijă de copil, nu ne putem împotrivi. O să merg să-l întreb și pe preot.

Preotul i-a îndemnat să îngrijească copilul ca și când ar fi al lor. Le-a spus că asta a fost dorința Domnului să binecuvânteze casa lor cu un prunc și ei nu trebuie să se îndoiască de voința Lui. S-au liniștit și odată cu ei tot satul. Toată lumea era de acord că trebuie să păstreze copilul.

Au așteptat vreo două luni, așa pentru liniștea satului și cum nimeni nu a venit după copil, au botezat-o Ecaterina, cum scria pe bilețelul lăsat în coș. În sat nu s-a mai vorbit de copilul abandonat. S-au obișnuit repede cu ideea că Tair și Maria au o fetiță și lucrurile au intrat în normal. Fusese norocul lor, pentru că Maria tot nu rămânea grea. Iubea fetița, îi vorbea în ungurește și o alinta strigând-o Angyal, îngeraș. Azi așa, mâine așa, sătenii s-au obișnuit cu numele ăsta și i-au zis mai pe înțelesul lor Anghelina.

Doamna S nu se simțea deloc bine. Era palidă și slăbită. Când încerca să se așeze în pat și să închidă ochii, simțea că se rupe ceva înăuntrul ei și cade într-un gol înspăimântător. Nu putea să doarmă, pentru că în vis apărea mereu cineva care-i smulgea copilul din brațe. Se opunea din răsputeri, până când își dădea seama că cea care voia să-i ia copilul era ea. Se zbătea, se lupta cu ea, dar nu reușea să-l păstreze la pieptul ei. Se scula lac de transpirație și începea să tremure. Se străduia din răsputeri să se țină pe picioare și să facă față la atelier. Se temea că bărbatul ei avea să cheme un doctor. Ori ea știa bine că doar sufletul ei era bolnav și că nu are cum să o ajute doctorul, în plus nu se știe ce putea el să descopere.

Muncea la atelier mai mult decât croitoresele ei, doar, doar o să uite. Într-una din zile a leșinat. Atunci nu a mai putut ascunde stările ei, dar i-a spus soțului că este una din perioadele acelea lunare ale femeilor și că din cauza epuizării fizice, în urma călătoriei și a muncii de la atelier, se simte mai rău ca de obicei. Încet, încet și-a domesticit durerea și nu a mai lăsat-o să se manifeste decât când era singură și își putea permite să plângă. Plânsul o mai liniștea puțin și îi dădea răgaz să facă față până la criza următoare.

Un gând nebun îi dădea târcoale, să meargă să-și aducă copilul acasă. Își revenea, întrebându-se, care acasă? Poate doar să o vadă, atunci?! Era o femeie prea deșteaptă să nu își dea seama că odată aflată în fața fetiței, nu ar mai fi avut cale de întoarcere.

Protejată de întunericul nopții, încerca să și-l amintească pe el, să se agațe de imaginea lui, să-i ceară sfatul, ajutorul. Încerca să-i contureze în gând chipul, să-l mângâie cu degetele calde de iubire, dar treptat imaginea feței lui se estompa și visa doar… un zâmbet, fermecător, cald, luminos care o liniștea. Îl rătăcise undeva printre gândurile și spaimele ei. Nu mai era decât o fantomă de care trebuia să scape. O invada o senzație de neputință, pe care sigur o mai simțise și altădată.

Mica afacere a lui Tair mergea bine, era singurul din sat care avea prăvălie și aducea marfă de la București. O dată sau de două ori pe lună sau dacă cineva îi cerea în mod special să-i aducă ceva de acolo, în funcție de cum se vindea marfa, mergea la București să se aprovizioneze. De fiecare dată mergea să o vadă pe doamna S și să-i dea vești despre copilă.  Doamna S aștepta vizitele acestea cu nerăbdare, punându-și mereu întrebarea:

– Oare săptămâna asta va veni?

Era singura ei legătură cu copila și micile ei contribuții o făceau să se simtă, pentru scurte frânturi de timp, mai puțin vinovată. Din cauza problemelor și a gândurilor ei, neglijase atelierul și își dădea seama că începe să piardă din autoritate și să aibă cliente nemulțumite. Noroc că bărbatul ei era musafir acasă și nu îl interesa nimic altceva decât construcția noii case. Și-a dat seama că, dacă nu acționează rapid, riscă să piardă și acest ultim refugiu în care se ascundea ca să scape de fantoma care-i bântuia visele. Trebuia să se trezească la realitate și să accepte că sufletul ei rătăcea stingher, undeva pe un peron, refuzând să admită că timpul în care trenul ar fi putut să sosească, a trecut de mult. Cu cât timpul se scurgea, cu atât se îndepărta de speranțele și dorințele ei de atunci. Mai avea momente în care spera că dacă s-ar întoarce, l-ar găsi la bagaje pierdute, dar erau doar iluzii care îi mai alinau durerea. Curând și-a dat seama că nu mai poate continua așa, complăcându-se în postura de victimă. Era o femeie puternică și trebuia să treacă peste asta. Și-a făcut o listă cu ceea ce trebuia să facă.

În primul rând trebuia să scape de fantoma lui. L-a asimiliat cu unul din personajele ei îndrăgite și l-a închis într-o carte pe care a pus-o, împreună cu floarea, undeva pe un raft foarte înalt al bibliotecii, să nu mai poată ajunge la ea. Eliberată, s-a întors la afacerea ei.

Învățase la Paris, să nu privească atelierul ca pe o simplă croitorie unde vii, dai comanda și pleci cu rochia. Înțelesese că o afacere implică mult mai mult decât atât, trebuia să-l transforme într-un loc unde doamnele să vină de plăcere, să consulte reviste franțuzești, să fie la curent cu ultimile tendințe ale modei de la Paris, să schimbe opinii, să se consulte cu ea asupra a ceea ce le-ar veni bine sau nu.

Trebuia să recâștige încrederea clientelor. În perioadele petrecute la Paris învățase multe despre modă și era sigură că dacă ar acorda mai mult timp, creației, întăririi legăturilor cu clientele vechi, dar și atragerea unora noi, ar putea salva afacerea și nu numai atât, ar putea să o pregătească pentru extindere.

Curând cutiile pe care apărea un S frumos desenat într-un colț, legate cu funde late, colorate, plus cutiuțe cu prăjiturele erau gata. Primul astfel de pachet cu o rochie pentru cea mai veche dintre clientele ei, era gata de livrare. Aștepta cu nerăbdare să vadă ce efect o să aibă noua ei idee, livrarea la domiciliu. Așa cum estimase, clienta a fost plăcut surprinsă și extrem de mulțumită. Începutul fusese făcut.

În fiecare joi, la ora 5, se întâlnea cu câte o clientă pentru a se pune la curent cu ultimele noutăți din oraș. Azi, aștepta la ceai o veche clientă, cu care îi făcea plăcere să discute. Se cunoșteau de mulți ani, așa că le legau multe amintiri.

– Vai, dragă, ce succes ai cu livrarea la domiciliu! Toată lumea vorbește și te admiră pentru ideile inovatoare cu care ai venit de la Paris și de ce să nu recunoaștem, pentru influența benefică pe care mătușa ta o are asupra ta. Doamnele din generația ei își amintesc că era un arbitru al eleganței și multe dintre ele au răsuflat ușurate când a plecat la Paris și au scăpat de o așa concurență. Ha! Ha! Ha!

– Într-adevăr mătușa a fost și a rămas un model pentru mine. Câteodată regret că nu am urmat-o la Paris. Dar, așa a fost să fie, am aici afacerea mea, familia mea, casa mea sau mai bine zis, în curând casele mele.

– Care curând, dragă, că am văzut că ați terminat construcția. Aștept cu nerăbdare inaugurarea.

– Ei, mai avem până atunci.

– Păi ce mai aveți de făcut, că doar ați terminat de două luni, schelele au fost luate, grădina curățată și aranjată. Deci ce să mai discutăm?!

A dus ceașca la gură și a întârziat în poziția asta mai mult decât era necesar. Nu putea să-i spună că nu știa nimic despre finalizarea casei. Ca să mai câștige puțin timp să se dezmeticească, a chemat fata să mai aducă niște prăjiturele și ceai cald.

Nu știe ce au discutat în continuare. Nu înțelegea, neglijase soțul ei să-i spună?! Și dacă lucrările s-au terminat, unde stătea în fiecare zi, de dimineața până seara. Nu! Nu! Nu! Trebuia să existe o explicație. Era prea tulburată și nu gândea limpede.Nu trebuia să-și facă probleme, o să-i explice el, despre ce este vorba.  Îi va vorbi după cină, când vor fi doar ei doi. Zis și făcut! A fost cea mai lungă și enervantă cină în familie.

– Cum mai merg lucrările? Când crezi că e gata casa?

– Nu știu, mai e mult de lucru.

– Tocmai am aflat că nu mai sunt schelele, grădina e curățată, deci s-au terminat lucrările.

–  …..s-au terminat la exterior, dar mai e ceva de lucru în pod și am probleme cu subsolul. Da, de când te interesează pe tine cum merg lucrările? De câțiva ani de când am cumpărat terenul și am decis să construiesc, nu m-ai întrebat niciodată despre casa asta.

– Păi… știi tu ce faci, nu era nevoie să te întreb.

– Așa e, deci nu o face nici acum! Noapte bună!

Din tonul lui înțelesese că nu ar fi cazul să mai insiste, dar cuvintele prietenei ei „e gata de două luni“ nu-i dădeau pace. Orice ar fi fost, e clar că nu era de bine. Tot ceea ce a clădit atâția ani, părea că se clatină. Nu suferea, pentru că nu îl iubise nciodată, dar era îngrijorată. Trebuia să facă ceva și primul lucru care i-a trecut prin minte a fost să-și sune mătușa.

– Cred că sunt în pericol de a rămâne pe străzi și afacerea să se ducă de râpă. Atelierul nu este al meu, casele nici atât. Ce mă fac?

– În primul rând nu te mai miorlăi ca o pisică flămândă. În al doilea rând, adu-ți aminte ce te-am învățat, cea mai bună apărare este atacul. Nu aștepta să vezi ce decide el să facă. Acționează acum când el crede că depinzi de el. Ai mai fost pusă o dată în situația asta și ți-ai demonstrat ție și altora, că poți să te descurci.

– Adică? Practic, ce să fac?

– Simplu ca bonjour, îți iei fata și vii la Paris.

– Cum? Nu înțeleg? Și clientele, atelierul? Îmi iau fata?

– Finalizezi mai întâi comenzile pentru clientele cele mai importante pe care nu ai vrea să le superi chiar dacă stai la Paris. Sunt persoane foarte influente și ar putea să îți facă rău.

– Asta nu o să fie prea greu, pentru că în general după sărbători, nu am prea multe comenzi.

– Perfect!

– Dar ce o să spun, cum o să-i spun?

– Să spui ce?! Termină cu prostiile. Cu fata trebuie să te descurci, cu el am să vorbesc eu. O să-i spun că am nevoie de tine vreo săptămână să mă ajuți cu o problemă mai delicată.

– Și cum să procedez?

– Fii foarte atentă la ce îți spun! Ia bagaje numai pentru o săptămână, bani doar ce îți dă el, să nu atragi atenția de niciun fel și foarte important, notează cele mai importante date de pe actele de stare civilă și de pe actele de proprietate la care ai acces, în caz că vom vorbi aici cu un avocat.

– Cu un avocat?

– Nu mă bate la cap cu întrebări stupide! Fă cum îți spun eu! Mișcă-te cât mai repede și cât mai discret! Nu îi da timp să facă vreo prostie care să te umilească în societate!

Pe de o parte s-a mai liniștit, dar amenințarea unui viitor incert instalase în sufletul ei grija zilei de mâine. 

Soțul ei continua să o ignore, dar se purta normal, nimic nu părea că s-a schimbat, așa că avea timpul necesar să-și pregătească evadarea. Avea să rupă lanțurile pe care singură le strânsese în jurul ei, crezând că o vor proteja, fără să realizeze că de fapt o subjugau.

Aștepta cu nerăbdare venirea lui Tair, care trecea lunea pe la atelier. I-a spus ca vrea să o ia pe Ecaterina cu ea la Paris, să-i ofere un viitor mai bun și l-a rugat să vorbească cu Maria și să încerce să o facă să înțeleaga că așa ar fi cel mai bine pentru copilă.

Maria știa în sufletul ei, undeva, dintotdeauna, că acest moment o să vină, știa că Ecaterinei îi va fi mult mai bine într-o familie înstărită, decât în satul acela amărât, alături de ea. Ziua de care s-a temut venise.

– Angyal, Angyalom, a început ea să se tânguie.

Cu lacrimi în ochi i-a spus fetei că este adoptată, că ar fi bine să plece la Paris cu ,,mama ei”, că și ea fusese cândva acolo și este foarte frumos. Ecaterina nu înțelegea nimic din ce se întâmpla și nici ce voia mama de la ea. Ea știa că mama ei este Maria, care o iubea, îi cânta când o pieptăna și-i împletea cozile, săruta locul în care se lovea, spunându-i “unde pupă mama trece”, o lua în brațe când cădea, stătea lângă ea în genunchi când își spunea rugăciunea de seară. Nu voia să plece cu nimeni, nicăieri, dacă nu vine și mama. Nu a fost chip să o poată convinge să plece și deși Maria își dădea seama că este o alegere proastă pentru viitorul fetei, nu a avut ce face și i-a transmis doamnei S refuzul categoric al fetei.

Cu sufletul sfâșiat de durere, doamna S înțelegea că era nevoită să o abandoneze încă o dată. Nici de data asta nu avea altă alegere. Fata va rămâne în continuare o rană nevindecată, un nume pe un bilețel de hârtie, ECATERINA.

Dar nu avea timp să plângă. Va rezolva asta în timp, după ce se va stabili la Paris și își va face o situație și era sigură că o va convinge să vină. Pregătise totul conform planului. Știa că este o femeie puternică, că va depăși momentul dificil în care se afla, așa cum o mai făcuse și altă dată și că va reuși. Din experiență știa că orice impas în care s-a aflat a ajutat-o să scoată la iveală războinica din ea și să o transforme într-o învingătoare. Simțea că drumul pe care îl rătăcise în tinerețe se deschidea acum în fața ei și știa că e calea destinată de soartă.

Aceeași soarta care îi scosese în cale iubirea vieții ei și îi pusese în brațe rodul acestei iubiri.