Ca în fiecare dimineață, de vreo lună de zile, mă scol devreme pentru a avea timp să-mi savurez cafeaua și celebrul breakfast englezesc.
Nu îmi place să mă grăbesc, iar dacă sunt nevoită să o fac, în mod sigur se anunță o zi proastă. Așa că prefer să mă scol mai devreme și să acord atenția cuvenită tabieturilor mele matinale, garanția unei zile bune.
Ca de obicei, calitatea breakfast-ului oferit, mi-a asigurat premisa unei zile minunate.
Toate bune și frumoase până când am ajuns la ușă. Aud o voce autoritară, în spatele meu:
– Astăzi, mergi singură!
– ………………..
Exclus să pot articula vreun cuvânt. Dar și tăcerea este un răspuns, nu-i așa? Vocea continuă, pe același ton care nu lasă loc de negocieri.
– Să nu-mi spui că de o lună de zile mă urmezi ca oaia și încă nu știi drumul.
Afirmația “mă urmezi ca oaia“ avea un sâmbure de adevăr. Mergeam de regulă în urmă, la o oarecare distanță, pentru că nu puteam ține pasul. Pentru mine era perfect, pentru că nu eram obligată să fac conversație și puteam să privesc de jur împrejur, dar nu la indicatoare de străzi sau stații, ci la superbele case și grădini londoneze, la oameni, la îmbrăcămintea și comportamentul lor, amănunte care nu îmi erau de niciun folos în situația de față. Așa că tac în continuare.
A ieșit val-vârtej, știind deja răspunsul.
Oricum, nici nu se punea problema de răspuns, abia am putut să articulez un „la revedere” prietenei mele, care îmi șoptește totuși:
– Farringdon Station.
Ajunsă în stradă, privesc stânga, dreapta, stau puțin să mă dezmeticesc și încerc să refac mental traseul.
Ce putea fi dificil? Important e să știu de unde plec și unde trebuie să ajung.
Plec din Notting Hill Gate și trebuie să ajung în Farringdon station. Simplu!
Parcă aud o voce răutăcioasă care îmi șoptește:
– Dar știi ce metrou trebuie să iei? Circle line sau District? Și să nu-mi spui că sunt hărți la metrou, că știi prea bine că nu te descurci cu hărțile și simțul tău de orientare este varză. Nu știi nici măcar cum să-ți cumperi bilet de la automat. Ai toate șansele să te rătăcești în Londra.
– Este cea mai mică problemă, pot cumpăra biletul de la ghișeu. Iar asta cu pierdutul în Londra e deja prea mult, este răutate curată. Nu mai vreau să te ascult. Sunt sigură că mă voi descurca.
Cât timp am avut acest conflict cu Eu meu cel pesimist și bombănicios, am ajuns în stația Notting Hill Gate. Super! Începutul e bun.
Consult hărțile, identific metroul, Circle line și cobor pe peron mulțumită de mine. Îmi cumpăr chiar un baton de ciocolată, să mă premiez, pentru cât de descurcăreață sunt.
Agitația de la metrou mă fascinează întotdeauna, dar de data asta încerc să nu mă las antrenată în jocul imaginației mele și să mă concentrez. Am lucruri mai importante de făcut.
Vine trenul și urc, mulțumită că am mai făcut un pas spre destinația finală. Mă așez vis-a-vis de hartă, să urmăresc traseul și să pot identifica la timp când mă apropii de stația la care trebuie să cobor.
Tocmai mă mai relaxasem un pic, când trenul oprește. Citesc indicatoarele cu numele stației și…………….surpriză, Shepard’s Bush. Greșisem direcția. Ar fi trebuit să merg spre Marble Arch. Până să mă dezmeticesc, ușile se închid. Mă așez strategic lângă ușă, să nu ratez cumva și următoarea stație.
Cobor și mă consolez cu gândul că nimic dramatic nu s-a întâmplat. Voi lua metroul în sens invers și voi coborî la a doua stație. Tiparul îmi era cunoscut, simplu ca pașii de tango, înainte și înapoi.
Îmi ia ceva timp să traversez pe peronul celălalt și aștept sosirea trenului ca să ajung din nou de unde am plecat.
Urc, de data asta în sensul corect de mers și încerc să nu mă mai gândesc la minutele de întârziere pe care le acumulam cu înverșunare, de parcă așteptam să primesc un premiu pentru asta. Important era să ajung.
Nu aveam nici măcar un telefon mobil.
Rememorez adresa prietenilor mei. Măcar pe asta o știam, nu că lucrul asta m-ar fi liniștit prea mult. Nu țineam câtuși de puțin să fac cunoștință cu niciun Bill (celebrul polițist englez).
Mai am de trecut un hop. Trebuie să schimb metroul. Mă aflu din nou, pentru a nu știu câta oară, pe peron așteptând trenul.
De data asta, îmi permit să privesc în jur la oameni și la atmosfera tipică a unei stații de metrou. Așa cum străzile au un farmec al lor și o viață trepidantă și stațiile de metrou au ceva specific. Trebuie să vrei și să știi să le simți pulsul.
Sunt diferite. De exemplu, stațiile de lângă obiectivele turistice sunt invadate de turiști. Oameni din diferite țări, diferite culturi, cu obiceiuri, îmbrăcăminte și comportament diferit. O lume gălăgioasă și pestriță ca un bazar.
În stațiile din centrul financiar, călătorii se comportă după un ritual bine stabilit, practicat cu rigurozitate în fiecare zi. Există o uniformitate a îmbrăcăminții, mișcărilor, preocupărilor în timpul de așteptare. Vei ști că sunt englezi și lucrează în centrul financiar.
Și uite așa iar m-am lăsat angrenată în jocul imaginației mele. Dar ce se întâmplă? Trenul întârzie prea mult.
Îmi revin din visare și privesc în jurul meu. Lumea de pe ambele peroane se îndrepta spre ieșire, liniștită, în tăcere, ca un râu de lavă pe care nimic nu îl poate opri din drum.
Oare de ce?
Rămân în continuare neclintită pe peron. Știu sigur că acolo trebuie să vină trenul meu și în niciun caz nu am chef de experimente.
Deși nu găsesc nicio explicație, îmi dau seama că situația devine din ce în ce mai ciudată. Nu mai sosea niciun tren și încet, încet peroanele se goleau.
Inevitabilul s-a produs. Am rămas singurul călător pe ambele peroane.
Până la urmă nervii mei au cedat și spiritul de turmă, care zace undeva ascuns în fiecare dintre noi, a învins.
Am înaintat pe scări spre ieșire, încercând să aflu ce se întâmplă. Când am ajuns afară, am văzut mașini de pompieri, poliție, agitație mare. Frânturile de conversație pe care le auzeam, nu mă ajutau de loc. Engleza mea nu era suficient de bună pentru a înțelege ceva.
Ce se întâmplă sau ce s-a întâmplat, a fost un mister, până când am zărit un panou scris în grabă, evident de cineva foarte presat de timp sau de evenimente.
“Bomb alert“.
Ella's Boutique 