Fantoma bătrânului conac

Era o vară caniculară.

Cocoțată pe sandale cu platformă, cu o fustă mini care dezvăluia generos frumusețea picioarelor bronzate, cu un top croit de un croitor meschin, care a împins la limita maximă economia de material, o pălărie de soare cu boruri mari și ochelari de soare, nu putea trece neobservată.

Abia sosită de la Paris, după mulți ani de absență, motivată fiind de rezolvarea unor probleme legate de o moștenire, era nerăbdătoare să-și vadă conacul și pădurea.

Știa puține lucruri despre această perioadă din viața mamei ei. Era un subiect tabu. Vremurile grele nu-i permiseseră mamei să-i vorbească prea mult despre asta, așa că umplea golurile cu imaginația, care, pe măsură ce se apropia de momentul mult așteptat, o luase razna.

Când era doar o copilă, mama i-a arătat singura fotografie a conacului construit de un arhitect italian, pe care o ținea ascunsă ca pe o comoară, într-un loc numai de ea știut.

Clădirea galbenă, semeață, cu porți înalte, cu două ghirlande care îmblânzeau duritatea cadrului de piatră ce străjuia ușa, o impresionase pe copilă. Deasupra porților se ridica un foișor înalt, cu terasă. Se visa pe atunci o prințesă în turnul castelului așteptând venirea Făt-Frumosului ei, călare pe calul alb, așa cum văzuse în cărțile de povești.

Odată cu înțelepciunea maturității, care vine odată cu anii, fie că o dorim sau nu, vraja se destrămase. 

Nu avea așteptări prea mari. Se gândea că trebuie să fie bătrân și obosit de vremurile zbuciumate care trecuseră peste el, trist pentru că fusese abandonat de “tânăra domnișoară” care gestiona acum cu o mână de fier toate problemele  moșiei.

O înduioșa ideea că odată cu ea va păși spre lumea de vis de altă dată și mama ei, a cărei imagine o purta în suflet. Simțea că va asista la o emoționată întâlnire dintre doi vechi prieteni.

Căldura înăbușitoare a trezit-o însă la realitate.

Ținuta extrem de lejeră îi oferea confortul necesar unei zile caniculare, dar te ducea cu gândul la o plimbare pe Promenade des Anglais, nicidecum pe ulițele unei mici localități pierdute undeva într-o zonă colinară, din România.

Cele zece trepte de piatră, care o despărțeau de ușa Primăriei, au provocat protestul vehement al încălțărilor total neadecvate, care se suceau stânga-dreapta, pentru a face față încercării grele la care erau supuse.

Privirile celor câțiva localnici aflați întâmplător în zonă, o motivau să-și păstreze ținuta demnă, în ciuda eforturilor depuse și să grăbească pasul.

Ce a fost mai greu a trecut. A intrat! Interiorul era sărăcăcios, trist, dezolant, pustiu.  Nu că ar fi avut așteptări prea mari, dar realitatea depășea cu mult imaginația ei.

–         Bună ziua! E cineva aici?

După câtva timp, se deschide o ușa și:

–         Nu, nu e nimeni!

–         Poftim?! Păi dumneata?

–         Avusei ceva treabă p’acilea și nu găsii pe nimeni.

–         Aș vrea să vorbesc cu primarul sau secretarul, vă rog!

–         Nu este.

–         Cu contabilul?

–         E plecat.

–         Atunci, aștept să vină.

–         Nu vine, că e plecat la oraș, la Prefectură. Ce treabă ziseși că ai?

–         Păi, nu zisei!

–         Auzi cucoană, spui odată ce vrei, că eu acuși, plec.

–         Aș vrea să văd conacul și pădurea.

–         Ce pădure?

–         Proprietatea mea.

–         A! Păi de ce nu spuseși așa de la început? Nu ne ocupăm noi de păduri.

–         Care noi?

–         Păi eu sunt agentul agricol, dar acum sunt în pauză de masă. De pădure se ocupă Ocolul Silvic.

–         Și cum pot să ajung acolo?

–         Păi vino matale, să-ți arăt.

A împins-o ușor în afara Primăriei și a închis ușa.

–         Mergi drept înainte, până unde se face o uliță la dreapta, lași conacul pe stânga și mai mergi puțin până dai de o clădire mare și nouă. Acolo e Ocolul Silvic.

Ca să evite orice altă întrebare, personajul a dispărut înainte să apuce să-i mulțumească.

Era destul de departe. Ar fi însemnat să defileze prin sat ca pe podiumul unei case de modă și asta pentru un public cu gusturi cel puțin nerafinate. Mai bine să ia legătura cu arendașul ei.

Încercase să-l ia prin surprindere și să verifice ce se întâmplă, pentru că în ultimul timp se tot plângea că se fură stejari din pădure, cu toate că plătea o taxă la ocolul silvic pentru pază și administrare.

Însă, nici nu a apucat să sune că arendașul a și oprit căruța în fața Primăriei. Evident fusese anunțat.

Era hotărâtă să vadă conacul și pădurea, indiferent de protestele lui, așa că i-a cerut să o însoțească.

Lipsa oricărui comentariu, dar mai ales fața lui spuneau multe despre entuziasmul cu care a primit această solicitare. Neputând însă să o refuze, a invitat-o în căruță alături de un alt bărbat, moștenitorul unui fost moșier, care avea interese similare în zonă.

Au pornit la drum încet-încet, în hurducăielile căruței, străbătând câmpurile pustii. În mod sigur luase decizii mai bune la viața ei decât aceea de a se lăsa condusă  de acest om, pe un drum care părea că nu duce nicăieri și străbătea întinderi de pământ fără țipenie de om.

A zărit, undeva pe partea stângă a drumului, niște ruine. Agentul agricol îi spusese că pe stânga s-ar afla conacul! Inima a început să-i bată din ce în ce mai tare. Abia reușește să articuleze:

– Oprește!

Coboară și înaintează șovăind spre ceea ce era pe cale să distrugă visul ei de copilă. La capătul unei alei, care pierduse de mult lupta cu buruienile, se zărea o ruină, fantomă a ceea ce fusese cândva conacul. Zidurile galbene se încăpățânaseră să reziste devalizărilor, cu ferestrele sparte ca niște orbite fără darul vederii, cu pomi crescuți în incintă, totul era dezolant. Pentru prima oară nu regreta că mama ei nu este alături de ea.

A încremenit în mijlocul aleii, nu mai putea înainta. Ar fi vrut să se întoarcă, să fugă departe de tristețea care o cuprinsese.

Începuse să plângă liniștit, când a văzut mișcându-se frunzișul pomișorului ce crescuse înăuntrul conacului.

În cadrul unei ferestre, care își mai păstrase tocul intact în ciuda agresiunilor, o capră albă își ițea curioasă capul, să vadă cine i-a invadat teritoriul și îi tulbură liniștea. În contrast cu verdele pomișorului și pereții încă galbeni, scorojiți și înlănțuiți de iederă, părea un tablou.

A zâmbit. Viața își făcea din nou simțită prezența, în locul acela în care părea că moartea își găsise adăpost.

Dar cum niciodată nu dăduse înapoi când își propusese să facă ceva nu voia să renunțe. Oricum nu ar fi avut de ales, nu putea să rămână în mijlocul câmpului, printre ruine.

După un drum epuizant și plin de hârtoape, a ajuns la poalele colinei împădurite.

Bărbații leșinați de căldură au refuzat să o însoțească și i-au arătat pădurea, au tras căruță la umbră și s-au așezat comod să tragă un pui de somn până la întoarcerea ei.

În starea în care era, nu avea nevoie să socializeze cu cineva, așa că a decis, cu curaj, să urce singură până în vârful colinei. Nu putea să renunțe tocmai acum, după ce îi obligase practic să o însoțească până acolo.

Urcușul nu era chiar așa ușor cum i se păruse, iar încălțările ei și-au dovedit limitele, încă o dată.

Ajunsă în vârful colinei, transpirată, respirând greu, a văzut cu groază o turmă de oi care mâncau liniștite micii lăstari de stejari din pădurea ei!

Era prea obosită ca să se mai controleze și prea revoltată să nu reacționeze.

Un cioban bătrân, care ar fi trebuit să le păzească, așezat pe un trunchi de copac, la umbră, trăgea un pui de somn.

Furioasă, a tâșnit din pădure și a început să urle la cioban, să verse parcă toată supărarea pe care o acumulase la vederea conacului.

– Hei! Hei! Nea cutare, cum te-o fi chemând, ce cauți pe proprietatea mea și de ce lași oile să-mi distrugă pădurea? Mută-ți oile din pădurea mea!

Ciobanul a întins instinctiv mâna după ciomag și bezmetic de somn a sărit în picioare, căutând cu privirea împrejur.

– Oi fi eu pilit, dar sigur strigă cineva. Aoleu, Doamne! Ce-i asta?!  Și începu să-și facă cruci repetate, disperat, să compenseze toate duminicile când lipsise de la slujbă.

Când s-a mai dezmeticit și a privit mai atent, a văzut o arătare urcând pe cărare, pe jumătate dezbrăcată, agitând o traistă deasupra capului și strigând.

Își spuse că asta sigur nu are legătură cu Dumnezeu, ci dimpotrivă:

– Ptiu! Drace! Ce-i bazaconia asta?! Îmi zise muierea să nu mai beau că mă bate soarele și mă stric de cap, dar eu, nu și nu, că eu am capul tare. Na, că nu ie tare!

Când l-a auzit, i-a trecut toată furia și a bufnit-o râsul. Râdea în hohote de situația în care se pusese singură, de bună voie și nesilită de nimeni.

Până la urmă, totul e bine când se termină cu bine. Era mulțumită, descoperise inamicul care-i distrugea pădurea și avea ce să povestească prietenelor la întorcerea acasă.