Joi, terasa bătrânului stejar.
– De mult voiam să te întreb, mi-ai spus cândva că ai fost arestată de poliția de gară din Salzburg. Ce s-a întâmplat de fapt, că nu îmi amintesc să fi făcut închisoare în Austria, totuși!
– Arestată e mult spus, reținută e mult mai aproape de adevăr.
Imposibil să nu corecteze ea ceva. Mă întreb câteodată cum o mai suport.
– Păreai mult mai afectată decât ca de un simplu incident, atunci când mi-ai spus.
– Păi stai să-ți povestesc!
Gata, reușisem să o stârnesc. Nu că ar fi fost prea greu, îi place să povestească, dar, din când în când, voiam să am satisfacția că pot alege subiectul. Dacă aveam proasta inspirație să-i spun că mi-a mai povestit și altă dată același lucru, răspundea zâmbitoare: știu, dar mie îmi place atât de mult să povestesc și ție îți place atât de mult să asculți…
Astfel, îmi joc rolul ascultătorului fidel, rol pe care, îl exersez cu plăcere în fiecare joi, trebuie să recunosc.
– Mergeam în vizită la prietena mea de la Marsilia. Călătoream cu trenul. Știi că în 1990 o călătorie cu avionul nu era la îndemâna oricui. Urcasem în tren la Viena cu destinația Munchen, stăteam pe culoar, pentru că nu aveam loc din motive pe care nu vreau să le clarific acum.
Nu era nicio problemă, aveam atunci vârsta la care cinci ore nu era foarte mult.
Așa gândeam până când a venit controlorul, care mă impulsiona vocal și prin gesturi să intru în compartiment. Inițial am încercat să fac asta, dar fețele dezaprobatoare ale austriecilor și poziția ingrată în care mă aflăm, cu valiza în brațe, cerând scuze în față și în spate, până când trecea controlul, m-au determinat să renunț.
– Normal! Evident că bieții austrieci erau intrigați de aceste intrări în forță în compartimentele lor, chiar dacă erau de scurtă durată.
– Bineînțeles! Cred că nu erau prea prietenoși.
– Am aflat de la un grup aflat în aceeași situație ca mine, că la Salzburg urma să se atașeze un vagon pentru navetiști și acolo aveam toate șansele să găsim locuri.
Zis și făcut, m-am alăturat grupului, ne-am aliniat pe culoar cât mai aprope de ușă, așteptând gara Salzburg. Pe locuri, fiți gata, start!
– Hahaha! Start? Serios?!
– Nu râde, uiți că aveam 40 de ani. Și da “start “! Eram chiar leader de grup.
– Mă gândeam la mine, că vârsta pe care o am mi-ar fi oferit doar posibilitatea de a admira grupul din spate.
– Poate, ție! Tu nici la 40 de ani nu erai prea sportiv. Dar “revenons a nos moutons”.
– După cum știi, în situații de criză, spiritul de turmă acționează rapid așa că, întreg grupul m-a urmat, cu gândul că “știe ea ceva, de aleargă așa”. Încercam cu disperare să ajung în timp util la ultimul vagon, când aud o voce, care mi-a înghețat sângele în vine:
– Halt! Ausweis bitte!
– Te-a oprit un polițist?
– Doar nu crezi că era șeful de gară, care mă întâmpina cu flori.
– Toți s-au oprit în spatele meu, dar numai mie mi-a cerut polițistul pașaportul.
Eram albă ca varul și tremuram de frică. Mi s-au derulat în minte toate scenele cu interogatorii din filmele de război.
– De ce? Doar nu făcusei nimic ilegal?
– Uiți că eram la prima mea ieșire din țară și eram speriată. Probabil polițistul, uitându-se la fața mea, s-a felicitat că a prins infractoarea. Ne-a făcut semn tuturor să-l urmăm la poliția gării .… zur Polizei!
– Pentru asta, nimeni nu avea nevoie de traducere, era clar!
Nici nu îți dai seama ce frustrant este să nu poți comunica, deși știi două limbi de circulație internațională. La engleză nu avea nicio reactie, iar auzul francezei îl irita. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să vorbesc românește. M-am izbit de zidul ignoranței lui.
– Der Zug, zurück? Nu reacționa nici măcar la cele câteva cuvinte în germană.
Ajunși la poliție, un funcționar studia pașaportul reținut și se consulta cu colegii. Într-un târziu a venit un șef să rezolve situația.
– Bine, dar nu încerca nimeni să vă comunice din ce cauză v-au reținut?
– Nu, toată lumea mă ignora, iar celilalți din grup stăteau într-un colț tăcuți. Am încercat să înțeleg ce este în neregulă cu pașaportul meu.
Mi-am pus întrebarea, dacă mi-au reținut doar mie pașaportul, de ce i-au somat pe ceilalți să meargă la poliție?!
Funcționarul puncta cu degetul data vizei de tranzit. Atunci mi-a venit ideea salvatoare, am cerut pașapoartele celorlalți din grup, datele vizei ar fi trebuit să fie apropiate sau la fel cu cele din viza mea.
– Evident!
– O fi evident acum pentru tine, dar, în situația în care mă aflam, am avut nevoie de ceva timp să-mi dau seama.
Am așezat toate pașapoartele pe ghișeu, deschise la fila cu viza de tranzit, m-am ajutat de braț ca să le țin deschise și cu cealaltă mână am bătut în geam. Nu am mai încercat să comunic în nicio limbă, ci am început să scot niște sunete guturale: Ih! Ih! Ih! și să arăt cu degetul data vizei de tranzit de pe toate pașapoartele, care evident era aceeași.
Se pare că șeful a înțeles, pentru că se amuza copios de spectacolul oferit.
Am prins puțin curaj și am revenit la exersarea celor două cuvinte, în limba germană, pe care le știam:
– Der zug, zurück!
De data asta a avut efect, dar bineînțeles nu datorită calităților mele lingvistice, ci mai degrabă a abilității mele de a comunica prin gesturi. Se lămuriseră și cu scuzele de rigoare (presupun că au fost niște scuze, cine înțelegea?) am fost lăsați să ne întoarcem la tren.
– Deci nu a fost niciun risc să pierdeți trenul.
– E clar că ei știau când trebuie să plece trenul și ne-au lăsat să plecăm în timp util.
– Până la urmă ai întrebat de ce nu a intervenit niciunul din grup să te ajute?
– Da! Culmea, unul dintre ei vorbea germană. În vremurile acelea, când abia se deschisese granița, mica contrabandă cu diverse lucruri era în floare. Toți aveau ceva ascuns în bagaje (ceea ce justifica valizele lor mari), creme Gerovital, macrameuri, ii, tricotaje și diverse alte lucruri hand made. Nu voiau să le fie deschise valizele, așa că au profitat de faptul că lor nu le ceruse nimeni pașaportul și au tăcut mâlc.
– A fost o experiență din care am avut multe de învățat și care mi-a confirmat un principiu de viață, să nu mă bazez decât pe mine, în orice situație. Astfel, mi-am continuat călătoria, fericită că prețioasa mea comoară, ascunsă în mica valijoară care era tot bagajul meu, vaza de cristal pe care o duceam cadou prietenei mele supraviețuise riscului de a fi considerată marfă de contrabandă.
Ella's Boutique 