Ceaiul marocan

         Estimam că vom ajunge la Bruxelles în jurul orei 17, bazându-mă pe experiența călătoriilor anterioare.

          Nu sunt o persoană sociabilă din fire, iar generoasă, doar accidental. Am acceptat cu greu compania tinerei domnișoare care mă însoțea, dar trecând cu vederea exersarea exasperantă a precarelor ei cunoștințe de germană, cu accent apăsat pe cuvintele “stau, baustelle, parkplatz mit toiletten” (ambuteiaj, șantier, parcare cu WC) s-a dovedit a fi o companie agreabilă.

            Vremea a fost frumoasă, drumul destul de liber, pauzele de cafea rare și iată-ne ajunși la ora 15.45. Urcasem cu dreptul în mașină, dar, după cum aveam să constat, coborâsem cu stângul.

         În locul în care parcam de obicei apăruse un aparat de taxat, magazinul de la colț era închis, iar nepoata mea nu răspundea la telefon.

          Din fericire, în fața imobilului ne întâmpină un domn cu cheile în mâna, ne deschide ușa și ne întreabă dacă mergem la etajul 2.

          Ajungem pe palier, plurarul este un fel de a spune, pentru că numai eu și bagajele aveam loc pe acel minuscul palier care îmi aducea aminte de Amsterdam, de scările pe care încercam să le urc cu demnitate, însoțit de îndemnuri vocale și amabilă susținere fizică atunci când dădeam semne  de încetinire a ritmului.

          Sun la ușa, sun la telefon, dar telefonul apelat se aude în apartament. Auzim o voce la etajul 3:

      – Îl știi pe puștiul de la etajul 2? Familia lui este la ușă și ei nu sunt acasă, poți tu să le oferi o cafea?

         Tonul hotărât, dar politicos totodată, stabilea clar ierarhia pe scară și nu părea să lase interlocutorului prea multe opțiuni.

         Invitația a fost lansată, iar eu am acceptat mai repede decât ar fi fost politicos, dar după un drum de șapte ore tânjeam după confortul unei canapele.

         Cu o totală lipsă de elegantă, care nu mă caracterizează în condiții normale, am invadat sufrageria primitoarei familii de marocani.

        Mă gândeam ce aș putea discuta cu acești oameni total necunoscuți. Nu mă puteam baza pe colaborarea tinerei care mă însoțea, deoarece ea nu vorbea franceză. Destul de repede am realizat însă că poți avea o experientă deosebită care să nu implice prea multă conversație.

         Gazda a apărut cu o tavă cu patru pahare de ceai, câțiva biscuiți și un ceainic de sticlă transparență, fixat într-un suport de argint, care mi-a captat privirea prin finețea lucrăturii.

          Ce ar fi putut să-și dorească mai mult englezul din mine. Poate doar puțin lapte, dar nu mergeam cu îndrăzneala atât de departe încât să sugerez că aș aprecia această combinație.

          Avem și noi ritualul nostru în pregătirea ceaiului, dar noi englezii, acordăm mult mai multă atenție felului în care este servit ceaiul și nu pregătirii lui. Apropo de lapte, se pun două, trei lingurițe de lapte călduț, nu fierbinte, în ceașcă, după care se toarnă ceaiul. Niciodată invers, ar fi considerată o mitocănie și te-ai expune comentariilor doamnelor: ”Ignore him, he has no manners!“.

          Trebuie să existe neapărat o măsuță de ceai acoperită cu o față de masă albă de dantelă, ceainicul, ceștile, farfurioarele și bolul pentru zahăr din porțelan fin și accesoriile: sita, lingurițele, cleștișorul de argint pentru zahăr. Evident, vorbesc de vremuri de mult apuse, dar în familiile respectabile tradiția se păstrează încă.

          Mă uitam la gazdă, așteptând cu nerăbdare ceaiul promis. Cât poate să dureze să faci un ceai? Că doar nu suntem în Japonia, m-am încurajat.

         Curând, am înțeles că estimarea mea era total eronată, așa că m-am mulțumit să privesc ritualul.

          Gazda s-a așezat confortabil, făcând abstracție de noi și s-a concentrat asupra minuțiosului proces de pregătire a ceaiului. 

          A pus în ceainic un amestec de frunze de ceai, din mai multe cutiuțe speciale, frumos ornamentate, într-o proporție numai de ea știută, peste care a turnat apă fierbinte.

           A amestecat, ridicând din când în când ceainicul și privind în lumină, presupun la intensitatea culorii. După ce a repetat de mai multe ori operațiunea, până când a fost mulțumită, a turnat ceaiul într-un pahar. L-a ridicat, l-a privit de parcă ar fi fost un vin bun.

           Am crezut că în sfârșit a sosit momenul mult așteptat, dar mă înșelam.

          Nemulțumită, a turnat ceaiul înapoi în ceainic. A repetat figura de vreo trei ori. Presupun că ceaiul nu ajunsese la concentrația dorită. Gândeam că atâta efort merită un scop mai nobil, dar evident mă înșelam.

          Ca un englez care se respectă, îmi place ceaiul și pledez vinovat când vine vorba de prăjiturelele care îl însoțesc, dar cu tot efortul lăudabil al gazdei, nu aveam prea mari așteptări. 

           Am apropiat ceașca de gură și nările mi-au fost invadate de un miros de iasomie, amestecat cu un “nu știu ce”, care mi-a făcut alegerea dificilă. Să beau sau să mai zăbovesc mirosind licoarea aromată și îmbietoare.

          Cât timp gazda a pregătit ceaiul, soțul ei ne-a vorbit despre diferite ceaiuri marocane și despre secretul obținerii unui ceai bun. Este foarte important să faci o “bază” de ceai de mentă, peste care poți turna apoi ce ceai vrei. Rezultatul era într-adevăr extraordinar.

         Ceaiul a fost atât de bun încât nu am ezitat să beau și ultima picătură din pahar, cu gestul, nu tocmai elegant, de a “da paharul peste cap”.

         Din vraja ceaiului m-a trezit gazda care vorbea la telefon cu mama “puștiului“ de la etajul 2, adică cu nepoata mea.

– Sunt vecina de la 3, nu te speria, nu s-a întâmplat nimic! Doar că familia ta e la mine în sufragerie. Pot sa stea la mine până ajungeți, nu trebuie să vă grăbiți!

        Lucrurile s-au lămurit, am mulțumit pentru amabilitate și curând am ajuns într-un final la destinație, la etajul 2.

         Priveam cu emoție ușa, aveam un déjà vu. De dată asta însă minunea s-a produs, ușa s-a deschis și în pragul ușii ne-a întâmpinat, Puștiul.

         Personajul principal pentru care s-au mobilizat toți, are șapte ani, e deosebit de isteț, foarte sociabil, știe tot timpul ce să spună și cum să spună, indiferent că se adresează unui copil sau unui adult. E o plăcere să-l asculți vorbind franțuzește și evident este prieten cu toată lumea.

         Indiscutabil Puștiul este mascota imobilului.