Războiul oilor

Deși entuziasmul meu s-a diminuat direct proporțional cu anii cu care viața mi-a împovărat rucsacul și mi-a domolit pasul, muntele continuă să fie una dintre pasiunile mele, căreia nu-i mai aloc așa de mult timp ca în tinerețe, dar care în continuare mă fascinează, așa că nu am ezitat prea mult să accept invitația prietenei mele.

Dar cine ar putea să-i reziste Ei. Strecurase în invitație, ca din întâmplare, două argumente puternice, care ar fi putut convinge pe oricine, dar mai ales pe mine, care mărturisesc, în chestiunea de față, am o dublă slăbiciune, locația și gazda.

Cabana era situată în rezervația Piatra Craiului, într-o localitate din Transilvania.

De când prințul Charles a dezvoltat o adevărată  pasiune pentru această regiune, orice englez care se respectă dorește să viziteze Transilvania, de ce aș face eu excepție? 

Așa că, cedez cu drag dublei ispite și iată-mă în „creierul munților“.

Cabana, situată la 1200 m altitudine, era înconjurată de munți, păduri și pajiști cât vedeai cu ochii. Culmile mai domoale ale munților, care se răsfirau ca degetele unei mâini, purtau pe ele câteva case, care își ițeau timid, ici și colo, acoperișul de țiglă roșie. În minoritate clară, în această lume stăpânită de natură și animale, omul a încercat să-și semnaleze prezența zugrăvindu-și casele în alb, galben sau verde, ca să întrerupă parcă uniformitatea verdelui care domnea peste tot și peste toate.

Pentru un orășean obișnuit cu zgomotele specifice orașului, liniștea care domnea de jur împrejur era copleșitoare. Se auzeau, sporadic, doar talăngile unor vaci.

Curând aveam să descopăr plăcerea drumețiilor scurte, care erau o noutate pentru omul de munte din mine.

Prietena mea mă ținea de vorba, să nu bag de seama dacă urcam, coboram sau dacă pur și simplu măsuram agale ulița din fața cabanei.

– Am mai multe trasee, din ce în ce mai dificile, dar ăsta pe care mergem acum este cel mai scurt. Pentru începători.

Nu am apreciat ironia dar, dat fiindcă eram musafir, m-am resemnat, pentru că nu se cădea să apostrofez gazda.

–  În fața noastră sunt Bucegii și în spate Piatra Craiului.

–  Peisajul este într-adevăr superb, parcă ar fi o mică Elveție și oriunde te oprești ți se oferă altă priveliște.

Era modul meu elegant de a îi da de înțeles că aș aprecia niște popasuri mai dese.

Mă străduiam să țin pasul cu ea, când oportunitatea nesperată a unui repaus s-a profilat la orizont.

 În josul uliței, un bărbat țipa, țopăia și își agita mâinile, într-un mod ciudat.

– Ce face omul acela?

–  Nu știu, este un cioban, dar nu înțeleg ce face. Habar n-am! Pare a fi beat. Cred că ar fi mai bine să ne întoarcem, nu vreau să ne expunem la cine știe ce grosolănie.

La o privire mai atentă, mi-am  dat seama că nu poate fi vorba de așa ceva. Omul executa niște salturi de o amplitudine demnă de performanță, avea un echilibru perfect în cădere la care un om în stare de ebrietate nici măcar nu ar fi putut visa.

Mișcările haotice, sunetele când guturale, când stridente pe care le scotea, m-ar fi dus cu gândul la o altă specie a regnului animal, dacă n-ar fi lipsit izbiturile puternice și sacadate cu pumnii în piept.

Tot acest spectacol era menit să impresioneze cele 10-15 oi, care îl priveau contrariate. Reacționau numai când se îndrepta către ele agitând ciomagul în aer. 

Hotărâsem să facem calea întoarsă, să nu tulburăm în vreun fel ritualul care se desfășura în fața noastră.

Intuind ce intenționam să facem, tânărul și-a întors privirea și ni s-a adresat:

– Ajutați-mă, vă rog! Am nevoie de ajutor!

Nu ne îndoiam, după felul în care se manifestase până atunci, dar nu știam sigur de ce fel de ajutor avea nevoie.

– Mă chinui să le bag în staul, dar singur nu reușesc. Le-am alergat din vale până aici, dar când le împing dintr-o parte ele aleargă în partea cealaltă. Am încercat să ocolesc staulul, să le iau prin surprindere, dar degeaba. Alerg de o ora, sunt lac de apă și nu cred că o să reușesc să le bag până se lasă seara.

– Dar de ce nu le lași afară, că e destul de cald?

– Păi, vine lupul și le ia!

La auzul cuvântului “lupul” ne-am mobilizat, într-o viteză de care nu am crezut că suntem în stare.

Înarmați cu bețele cu care e dotat orice turist care se respectă, am fost plasați în puncte strategice. Ea lângă gardul de sârmă ghimpată, iar eu trebuia să asigur spațiul până la staul.

Ne-am ocupat hotărâți pozițiile, conștienți de importanța acțiunilor noastre viitoare. Bine fixați pe sol, cu picioarele depărtate, pentru mai mult echilibru, așteptam atacul “hoardelor nestăvilite” de oi, bazându-ne mai mult pe puterea magică a bețelor, decât pe forțele noastre.

Cu strigătele cu care ne obișnuise deja și agitând ciomagul în aer, tânărul a declanșat un nou asalt disperat asupra oilor, îndreptându-le spre noi.

Nu era o imagine prea liniștitoare, să vezi turma aia de oi, mică ce-i drept, dar dezlănțuită, îndreptându-se în fugă, cu berbecul în frunte, spre noi. Cu un eroism care nu ne caracterizează, eram hotărâți să ne apărăm pozițiile cu orice preț.

Probabil, fiecare aștepta ca celuilalt să-i cedeze nervii și să o ia la fugă, pretext pentru cel rămas de a da curs spiritului de turmă. Reformulez, eu speram ca ea să o ia la fugă și eu, din politețe să alerg să o liniștesc.

Dar ea, nu se clintea. Strângea stâlpul gardului cu o mâna și cu cealaltă bățul, hotărâtă să reziste. Avea însă avantajul unui plan de rezervă, o eventuală escaladare a gardului de sârmă ghimpată, în caz de forță majoră, dar eu……eram expus din toate părțile.

Se pare că prestația noastră nu era satisfăcătoare, așa că am fost apostrofați:

–  Nu așa……..nu stați ca niște bolovani! Agitați bețele și strigați la oi!

Chestia cu agitatul bețelor era clară și ușor de executat, dar strigătul la oi implică o oarecare dexteritate și cunoașterea unui limbaj care nu ne era accesibil. Sau cel puțin așa credeam.  

Ce am fi putut să strigăm? Am strigat timid, cu un ton care nu ar fi impresionat nici măcar o pisică:

– Ooooilor, treceți în staul!!!

Mai lipsea doar un politicos vă rog sau dacă sunteți amabile.

Ce îți e și cu orășenii ăștia!

Am încercat atunci să imităm sunetele auzite:

–  Ni, la oi! Ni, la ușa! Țzugurei! Țzugurei! Hei, ha și nu mai știu ce alte onomatopee, de a căror existență în limba română nu eram conștienți, până atunci.

Dar nici așa nu eram prea convingători.

Începusem să ne descurcăm, cât de cât, cu agitația verbală, dar mie cea  fizică încă îmi mai punea probleme. Deplasarea cu pași mici, stânga, dreapta, în față, în spate, agitând bețele în aer, în funcție de schimbarea direcției de deplasare a oilor, punea la îndoială capacitatea mea de a îmi menține poziția bipedă.

Priveam îngrijorat de jur împrejur, de teamă să nu ne vadă și/sau recunoaște cineva.

Doi oameni  civilizați, să se dea așa în spectacol, gesticulând și strigând la niște amărâte de oi, care deja erau zăpăcite de atâta alergătură, comenzi contradictorii și care nu întelegeau ce vrem de la ele, ar fi fost o imagine greu de uitat pentru orice privitor.

În sfârșit, copleșit parcă de desfășurarea noastră de forțe, berbecul  a hotărât să evite o înfrângere rușinoasă și a intrat demn în staul. Precum oile lui Panurge, restul turmei l-a urmat, privându-ne de satisfacția de a avea vreun merit în această reușită, în afară de a fi marcat “ca niște bolovani” teritoriul.

Eram totuși mulțumiți, scăpasem teferi dintr-o aventură palpitantă și ne amuzasem copios. În plus, aveam subiect de povestit mult timp de aici încolo, seara la un pahar de vin.