Confruntarea

Cișmigiul a fost întotdeauna prezent în viața mea, fie că mi-am dorit sau nu.  A fost firul roșu care a legat trecutul, prezentul și sper, viitorul meu. Cunosc fiecare colțișor.

Fiecare bancă, fiecare pom, păstrează o amintire de-a mea, începând cu stejarul bătrân din spatele liceului unde mă ascundeam când chiuleam, până la copacul bătrân care îmi ținea companie când o urmăream cu privirea pe fata blondă cu ochi albaștri, cu servieta sub braț, pășind grăbită spre ieșirea dinspre str. Schitu Măgureanu.

Pomul de lângă lac unde mă ascundeam de ochii iscoditori ai colegilor, îmi știe toate poeziile de adolescent îndrăgostit.

Podul, punctul cel mai înalt de observație, de unde puteam să zăresc silueta zveltă, cu părul lung fluturând la orice adiere ușoară de vânt și să alerg să-i ies în cale, prefăcându-mă că am întâlnit-o întâmplător.

Pasul meu este șovăielnic acum și mersul mai agale, dar aleile parcului mă călăuzesc, iar și iar, către aceeași fată blondă cu ochi albaștri.

Mă întâmpina cu același zâmbet cald, care mă face întotdeauna să mă simt bine venit

-Bună, dragule! Ninge?! Nici nu am observat. Intră, îți pregătesc repede ceva cald și o pătură groasă, dacă vrei să stăm pe terasă.

Oricât de dragă mi-ar fi acea terasă, frigul nu mă încuraja să tulbur liniștea bătrânului stejar. Trec totuși să-l salut și surpriză…………. fotoliul meu preferat și măsuța erau la locul lor. Totul revenise la normal, așa că m-am scuturat de melancolia care pusese stăpânire pe mine și m-am pregătit să mă las vrăjit de talentul ei de povestitoare. De multe ori, momentele despre care povestea le trăisem împreună. Dar talentul ei oratoric mă făcea să o ascult cu multă plăcere. Descria cu atâta pasiune fiecare moment povestit, se înfierbânta, se revolta, se entuziasma încât mă captivau trăirile ei.

Instalat comod într-un fotoliu mult mai generos decât cel de pe terasă, care mă făcea pentru moment să prefer compania lampadarului cu picior decât a stejarului plin de zăpadă, așteptam cu nerăbdare să văd ce mi-a mai pregătit astăzi.  Mă refer la povești, nu la dulciuri, așa cum unii răuvoitori ar putea fi înclinați să creadă.

–  Ce zici îți place tava mea argintată? Am cumpărat-o de la o prietenă care a fost nevoită să o vândă. Uite ce splendoare. A fost un chilipir.

–  Da, e foarte frumoasă!

Mă abțin de la alte comentarii. O tavă e o tavă, ce atâta entuziasm!

–  Îți amintești că, acum nu mai știu câți ani, am vizitat Barcelona?

–  Cum aș putea să uit? Mi-ai povestit în detaliu despre excursia aia.

–  Poate, dar în mod sigur pe asta nu ți-am povestit-o.

Chiar dacă mi-ar fi spus-o, ce conta, oricum avea să mi-o povestească încă o dată, dar mă amuza faptul că încă mă mai întreba.

– Pornise furtuna, așa că ne-am hotărât să mergem în port și să ne oprim să mâncăm ceva. Îți imaginezi ce am comandat, nu-i așa?

– Fructe de mare, evident!

– Mai precis, lobster!

Când a apărut el, înveșmântat în portocaliu roșiatic, puțin lucitor, tolănit nonșalant și depășind cu tupeu marginile generoase ale platoului alb, care-i fusese destinat de talentatul “chef”, a fost dragoste la prima vedere. Din păcate o dragoste neîmpărtășită.

– Hahaha! Parcă vorbești despre un bărbat!

–  Ce prostii spui!  E vorba de plăcere culinară.

Lobsterul părea că mă privește ironic parcă spunându-mi:

– Ei, să te văd acum cum te descurci, de unde mă apuci?

Discuția asta cu lobsterul mă pune pe gânduri, dar ea continuă liniștită.

– Când mă pregăteam să iau tacâmurile, am zărit un clește. Ce să caute un clește printre tacâmuri? La ce mi-ar putea folosi un clește?

– Nu pot să cred, chiar nu știai la ce folosește?

– Bineînțeles că știam, dar trăgeam de timp. Exclus să pot atinge acel crustaceu gigantic, care dintr-odată îmi părea chiar agresiv.

– Am privit disperată la prietenul meu, dar concentrarea lui asupra sofisticatului aranjament de pe farfuria sa era un răspuns anticipat la orice întrebare i-aș fi pus.

– Dar nu puteai pur și simplu să întrebi?

– Pe cine să întreb? Prietenul meu se eschiva să mă privească, pentru că habar nu avea ce s-ar putea face în această situație.

– Nu aveam prea multe opțiuni. Sau mă angajam într-o luptă al cărui rezultat nu putea fi decât un spectacol gratuit și de prost gust oferit celor din jur, sau renunțam.

– Pentru a evita o situație penibilă, m-am hotărât să-mi privez papilele gustative de plăcerea unui deliciu culinar. Înfrântă, dar demnă, doar mă știi, am ales să ignor creatura obraznică care se holba la mine cu priviri batjocoritoare.

– Norocul meu a fost intervenția ospătarului:

– Doriți să vă pregătesc lobsterul?

– Da, vă rog!

– O soluție mai elegantă de ieșire din criză, nici că se putea. Măcar lobsterul a fost pe măsura așteptărilor?

– Nu o să crezi, dar încurcătura în care mă aflasem nu a reușit să-mi strice plăcerea de a savura o așa delicatesă.

– Astfel, poți să mă inviți oricând la un lobster, nu te voi refuza!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s