Roșcata și Negrilă

Pentru prima oară, florăreasa mă dezamăgea. De un an de zile, mă aștepta joia cu un buchet de flori galbene, gata pregătit și astăzi îmi spune senină că nu îmi poate oferi decât niște crizanteme albe sau mov.

E prea târziu să caut în altă parte, așa că iată-mă la ușa prietenei mele cu un buchet de crizanteme albe. Mă întâmpină cu o față lungă și cu o voce tristă:

–          Bună! Sunt frumoase! Mulțumesc!

Nu tu un zâmbet, nu tu o întrebare de genul – ce mai faci? E clar, e semn rău.

–          Ești bine? S-a întâmplat ceva?

–          Nu s-a întâmplat nimic, sunt doar tristă. Azi dimineață, am aflat că a murit Daisy.

–          Ce trist. Era prietena ta?

–          Da. Venea dimineața pe terasă, când îmi beam cafeaua, să-mi țină companie.

–          A fost bolnavă?

–          Era bătrână. Probabil era și bolnavă.

–          Dacă crezi că e o zi nepotrivită pentru vizită, plec și ne vedem joia viitoare.

–          Nuuu! Nu vreau să pleci, pentru că o să încep să plâng.

–          Când o înmormântează? Vrei să vin cu tine?

–          Pe cine să înmormânteze?!

–          Pe Daisy…

–         Ai înnebunit?  E vorba despre pisica vecinei. Ți-am povestit de zeci de ori despre ea și ți-am spus că o cheamă Daisy………

– Mă duc să aduc cafeaua. Să știi că nu am fost în stare să fac nimic dulce.

Chestia cu dulcele era prea de tot.  Mi se părea de-a dreptul nedrept, să mă pedepsească pentru că nu am ținut minte numele pisicii vecinei. De fapt, este tensionată și are nevoie de cineva pe care să-și descarce nervii. Probabil de asta nu mă lasă să plec.

E clar, am o zi proastă, nu am găsit flori, chestia asta cu pisica și acum nici măcar ceva dulce. Cine știe ce mai urmează.  Gandindu-mă că sunt singurul din camera care poate detensiona atmosfera, propun timid:

–          Știu cât de mult iubești animalele și îmi dau seama că te-a afectat pierderea lui…Daisy. Aș vrea să-ți spun o poveste frumoasă, despre un câine lup, o femelă. Vrei?

–          Da, da!

–          Unul dintre prietenii mei are o casă la țară, în câmp, la vreo 6 km de șosea. De jur împrejur sunt diverse culturi, iar la vreo 2 km o pădurice.

Își luase un câine ciobănesc, negru, pe care l-a botezat Negrilă.

–          Păi, parcă spuneai că e vorba de o femelă de câine lup!

–          Ai un pic de răbdare.  Negrilă era ceea ce se numește “câine rău”, dar numai cu străinii. Altfel era prietenos și loial. Lăsau poarta deschisă și Negrilă hoinărea pe câmp toată ziua. Era o plăcere să-l vezi cum venea seară spășit, ca un copil care a făcut vreo boroboață, căutând mâncare și un culcuș uscat.

–          Așa… și ….câinele lup?!

–          Într-o zi l-au văzut că nu era singur pe câmp, își făcuse o prietenă, Roșcata, un splendid exemplar de câine lup.  

–          În sfârșit, că începeam să-mi pierd interesul. Asta e defectul tău, te pierzi în amănunte.

O ignor.

–          Roșcata se temea de oameni, nu lăsa pe nimeni să se apropie de ea. Au încercat să o ademenească în curte, să o hrănească împreună cu Negrilă, dar fără succes. Venea la poartă, îl aștepta, fără să latre, fără să râcâie, dacă poarta era închisă, stătea acolo liniștită, până când el o simțea și ieșea. Alergau pe câmp, se jucau, se mai încăierau cu câinii de la o crescătorie de porci din apropriere. Negrilă se întorcea mereu și ea dispărea pe câmp, prin pădure, prin canalele de irigații.

Roșcata trăia singură și vâna ca să se hrănească. Părea să fi fost un câine dresat, pentru că era foarte deșteaptă și știa cum să se descurce în orice situație. În apropriere era o școală de poliție, poate venea de acolo.

Nu iubea oamenii, probabil avea amintiri neplăcute.

Curând a început să-i aducă lui Negrilă câte o bucată din vânatul ei.

Toți din casă au plăcut-o și au vrut să o păstreze alături de Negrilă.

Au încercat să o ademenească cu mâncare. Nu îndrăznea nimeni să se apropie, pentru că era destul de fioroasă, avea ochii roșii și o privire care, dacă era ațintită asupra ta, îți îngheța sângele în vine.

Când a intrat în curte, au închis poarta, cu gândul că nemaiavând pe unde să iasă, se va obișnui și va rămâne alături de Negrilă. Roșcata nu s-a agitat, i-a privit cu superioritate și a început să dea ocol, privind în sus, cântărind șansele de a sări peste gard. Și a sărit, o dată, de două ori, până când oamenii au renunțat și au învățat să o respecte. Venea când voia și pleca când voia, dar mergea numai la cotețul lui Negrilă.

După un timp s-a retras într-un canal de irigație și a fătat 11 cățeluși. Oamenii din împrejurimi au aflat și au luat câte un pui, pentru că își doreau un câine așa ca ea.

Când a mai rămas doar un pui, Roșcata l-a luat de ceafă și a venit cu el la poartă. A stat acolo, liniștită, cu puiul lângă ea, până când s-a deschis poarta. A dus puiul în cotețul lui Negrilă, știa că acolo era singurul loc în care puiul va fi protejat.

În fiecare zi la prânz, se obișnuiseră ca ea să vină să-și alăpteze puiul, așa că aveau grijă să fie poarta deschisă.  

–          Vai ce impresionant!

–          Pleca apoi să caute de mâncare. Prindea mai ales vânat mic, așa că nu era pe placul vânătorilor. La un moment dat nu s-a mai întors, dar nu mai conta, puiul ei era în siguranță.

După cât de tăcută ai fost în ultimul timp, înclin să cred că ți-a plăcut.

–          Așteaptă puțin, că vin imediat!

Apare cu zâmbetul pe buze și cu farfurioară cu o prăjitură.

–        Acum, o meriți, sunt impresionantă de poveste. Mă gândesc chiar că ar fi cazul să te mai las și pe tine să povestești din când în când!

–    Hahaha, credeai că nu mi-am dat seama că povestesc tot timpul numai eu? Dar ești așa drăguț când te bosumfli că nu te las să povestești și pe urmă mă asculți captivat, încât nu mă pot abține.