Farsa

O zi frumoasă de toamnă, dar nu orice zi, ci ziua mea preferată a săptămânii, joi. Cumpăr nelipsitul buchet de flori galbene, trec în pas vioi prin Cișmigiu, ceea ce poate suna banal pentru unii, dar pentru mine înseamnă că urmează să am o zi bună.

–         Bună dragule! Mulțumesc pentru florile superbe. Știai că, astăzi, avem ceva de sărbătorit?

Oops!

–         Se împlinește un an de când ne vedem în fiecare joi, cu mici excepții, ca atunci când ai avut intervenția aia urâtă la dantură.

Răsuflu ușurat. Nu este chiar o aniversare oficială, pe care ar fi trebuit să o țin minte.

Mă duc nerăbdător spre terasă să dau bună dimineața bătrânului stejar, când ….surpriză! Fotoliul meu preferat nu mai e la locul lui și ca și când nu ar fi fost de ajuns să-mi strice ziua, măsuță de cafea a dispărut. Total nepoliticos din partea mea, dar frecvența vizitelor mele pe acea terasă mă îndreptățește să cer explicații.

–         Nu îți face probleme. Am dat măsuța la restaurat, dădea semne de bătrânețe. Am înlocuit-o provizoriu cu una mai mare, iar fotoliul nu mai avea loc. Dar stai liniștit, totul va reveni la normal, de îndată ce o recuperez.

–         Mă duc să aduc cafeaua și…….

–         Și?

–         Surpriză, ceva aniversar! Ți-am făcut un tort de cremă de zahăr ars.

–         Cum tort?! O cremă de zahăr ars, e o crema de zahăr ars.

–         Păi aici e surpriza. Cremă de zahăr ars, poți mânca oriunde, dar un tort ca asta numai eu pot să-ți ofer.

Aștept, cu nerăbdarea care mă cuprinde de obicei când am promisiunea de a primi ceva dulce (pledez vinovat la acest capitol), dar mai ales sunt curios să văd minunea.

Banala cremă de zahăr ars stătea tolănită, ca o divă, pe un pat de pandișpan pufos și bine însiropat și ca și când nu ar fi fost de ajuns, deasupra așezată ca o coroană se topea de plăcere, înghețata de vanilie, cu un discret top de ciocolată, cât să nu o eclipseze. Un deliciu.

–         Ai scos superbul tău serviciu de cafea turcoaz cu cocori!

–         Ți-am spus doar că e o zi specială. Am și ceva nostim de povestit.

   –     Mi-am adus aminte, zilele trecute, de farsa pe care mi-au făcut-o colegii de birou.

Lucram de vreo săptămână într-un departament nou. Un birou mare, luminos, cu ferestre înalte generos dispuse de-a lungul  peretelui  rotund ce dădea spre stradă, împodobite cu dantelăria de fier forjat a unui minuscul, dar cochet balconaș. Era atât de mic încât nu puteai face decât un pas, atât cât să poți admira superba piață a Universității cu vestitele statui. Pe scurt, mai știi cum spuneam, clădirea de la “coada calului”.

–         Normal că știu. Crezi că pot uita întâlnirile pe care ni le dădeam “la coada calului “.

–         Dragule, întrebarea era retorică.

–         Cu câtă plăcere povestești despre biroul acela! Se pare că ai amintiri plăcute.

–         Da, așa e, mă leagă multe lucruri frumoase de acel birou. Dar să revin. Balconul era vânat de fiecare fumătoare, așa că deja la prima ora era ocupat.

O colegă aștepta cu ceașca pusă pe farfurioară, ca o doamnă care se respectă, să se răcească cafeaua.

Era dimineață, mă instalasem la birou și puterea obișnuinței, îmi verificam agenda care putea să-mi ofere doar suficiente pagini albe pentru viitoarele mele activități, necunoscute încă. Nu am apucat să beau o gură de cafea când vine o colegă, cu un dosar gros în brațe, mi-l pune pe birou și îmi spune:

–         Vrei te rog să-mi spui care este opinia ta în dosarul ăsta?

Mă uitam mirată la dosar și mă întrebam ce ar fi putut să o determine pe ea care avea atâta experiență, să ceară părerea unei începătoare. Dar, fiind nou venită, mi-am propus să nu fiu dificilă și m-am conformat, sau mai bine zis, am intenționat să o fac.

Am dat să deschid dosarul, acolo unde era mai umflat, crezând că avea un semn, dar…… am zărit ceva ce semăna cu pielea de reptilă.

Nu am mai stat pe gânduri, fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă.  Am scos un țipăt, suficient de strident încât să semnaleze pericolul cu care mă confruntam, am fugit și m-am încuiat în micuța chicinetă a biroului.

Țipătul meu a declanșat o cascadă de alte țipete, care de care mai stridente.

O colegă, mai curioasă din fire, bătea la ușa chicinetei și mă tot întreba ce s-a întâmplat. Evident nu eram dispusă să socializez, așa că tăceam mâlc, tremurând. Stăteam acolo cuminte, abia dacă mai respiram, de frică. Mă baricadasem, de parcă mă așteptam la invazia reptilienilor.

În lipsa unor clarificări verbale, colega se îndreaptă hotărâtă spre dosar, îl deschide și dinăuntru sare o broască, cel puțin așa mi-au spus martorii oculari.

–         O broască?! Una adevărată!

–         Ei asta-i bună, cum crezi  că ar fi stat așa cuminte între filele unui dosar una adevărată. Și nu mă mai întrerupe că strici tot farmecul povestirii.

  Colega a început să urle și să alerge disperată în celalaltă cameră, a închis ușa, s-a suit pe birou tremurând și continuând să țipe.

Băieții, care nu știau despre ce este vorba, nu înțelegeau nimic, încercau să o calmeze și să afle ce s-a întâmplat, dar în zadar. Tot ce putea spune era că îi e frică de reptile.

Nu că asta ar fi clarificat lucrurile, care reptile, de unde reptile?  La etajul unu dintr-o clădire situată în centrul orașului, oraș în care dacă voiai să vezi o reptilă trebuia să mergi la grădina zoologică sau la muzeul Antipa, în funcție de preferințe.

În momentul în care colega a început să urle, doamna care își bea cafeaua în blaconaș, s-a speriat, a tresărit și și-a vărsat cafeaua fierbinte pe ea. Evident a țipat și ea, din cauza arsurii.

Eu înregistram țipete după țipete, așa că, scenariul science fiction cu reptilieni, tindea să devină unul horror.

Între timp, au început să apară capete la ferestrele de la minister, să vadă ce s-a întâmplat, iar în stradă, trecătorii care se aflau în zona, s-au oprit, alarmați de țipetele repetate, privind spre balcon și întrebându-se unul pe altul:

–         Ce se întâmplă?!

–         Nu știu, țipă o femeie! Probabil o bate cineva!

–         Mai devreme țipa înăuntru, dar acum văd că s-a refugiat și țipă din balcon.

–         Aoleu, sper să nu sară!

E clar că nu dețineam exclusivitatea pe această temă. Cine știe ce alte scenarii se mai concepeau acolo în stradă.

Între timp, colega cu fobia de reptile a luat un extraveral, cealaltă s-a dus să-și oblojească arsura, iar de mine uitase toată lumea, așa că  analizam  în continuare dacă este bine sau nu să ies din debara.

–         Până la urmă, spune-mi te rog, a fost sau nu a fost o broască?

–         Nu știu.

–         Cum adică nu știi, mă ții în suspans de atâta timp și acum îmi spui că nu știi.

–         Ce vrei să-ți spun, nu știu sigur nici acum dacă a fost sau nu o broască adevărată. De câte ori încercam să clarific problema, toată lumea îmi răspundea ironic:

–         Da, bineînțeles, a fost una adevărată. De fapt a fost un crocodil.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s