Jasmine cedează

Pornim la drum, de data asta prin Ungaria. Avem emoții, dar Jasmine ne dă bună dimineața cu un sunet normal, ceea ce ne încurajează să credem că problema de ieri a fost pasageră și că totul va fi bine. Mergem oricum cu viteză mică și grijă mare. Suntem conștienți de diferența dintre identificarea defectului și rezolvarea lui.

Ungaria…..

Totul merge bine, ascultăm muzică și într-un moment de slăbiciune o mângâi pe Jasmine și îi spun cu duioșie:

– Bravo Jasmine, mergi foarte bine!

Ca reacție promptă la gestul meu de tandrețe, intervenit probabil într-un moment total nepotrivit pentru ea, supărată că minimalizez problema reală pe care o are, Jasmine se oprește brusc în timp ce mergeam pe autostradă. Mai aveam vreo 20 de km până la graniță.

Mimăm o încercare de a soluționa problema, dar amândoi știm că e inutil. Ne recunoaștem neputința mai repede decât ieri, pentru că era un deznodământ într-un fel anunțat. Intru într-o benzinărie din apropiere și am norocul să găsesc o tânără cunoscătoare de limba engleză, care contactează o firmă ungurească de tractare. Luăm legătura cu cineva de la firmă și obținem promisiunea că în două-trei ore vor fi la noi și ne vor duce până la cel mai apropiat service.

Precauți, ne aprovizionăm cu apă, cafea, sandwich-uri, biscuiți, ciocolată, provizii de parcă plecam pe munte. După mai multe ore de așteptat, am concluzionat că a fost o decizie înțeleaptă, mai puțin ciocolata, care sensibilă din fire, s-a înmuiat toată de compasiune, când a văzut în ce situație suntem.

Trecem în revista opțiunile și ne dăm seama că varianta cu service-ul nu este cea mai bună alegere.  Nu știm cât poate dura reparația, timp în care am fi fost nevoiți să stăm la hotel. Necunoașterea limbii maghiare a fost de asemenea un factor decisiv în decizia noastră.

Ne-am hotărât, vom merge la cel mai apropiat hotel și vom apela la serviciile unei firme de tractări din România. Zis și făcut! În scurt timp, șoferul pornește la drum. Mai trebuia doar să-i spunem numele hotelului la care ne va găsi.

Planul fiind pus la punct, nu ne rămâne decât să așteptăm mașina care trebuia să ne tracteze până la hotel. După vreo oră, în plin soare, fără niciun semn de la compania ungurească de tractări, care nici măcar nu mai răspundea la telefon, încercăm să o convingem pe Jasmine că așteptarea ar fi mult mai acceptabilă sub podul care se afla la doar câțiva metri distanță și ne ademenea cu umbra lui.

Am reușit la timp, pentru că în curând, o mașină de poliție a oprit în fața noastră, a coborât cineva și a început să-i facă fotografii lui Jasmine, de parcă era la o ședință foto.  A înaintat spre noi. Credeam că intenționează să ne dea vreo amendă că staționăm pe autostradă. Mi-am scos ghearele, pregătită de atac. Eram tensionată la maxim și o confruntare ar fi fost tot ce aveam nevoie să îmi descarc nervii.

Dar bietul om doar își făcea datoria și punea semne de avertizare.

Ne-am trezit blocați într-un perimetru, marcat în fel și chip, de parcă era locul unei crime nu al unui banal (pentru alții) incident de trafic.

Eram puțin dezamăgită că am fost lipsită de confruntare.

După încercări repetate de a obține vreo informație de la firma ungurească, aflăm că o mașină cu nr………se află relativ aproape și vine spre noi, pe sensul celălalt de mers al autostrăzii. După vreo oră am înțeles că “relativ aproape” nu are același înțeles în românește și în maghiară.

În sfârșit, zărim mașina, identificăm numărul, o vedem cum se apropie, șoferul ne face semn că va întorce la primul pod. Așteptăm plini de speranță, dar abia peste vreo jumătate de oră reușește să ajungă la noi.

Nu mai conta, eram în sfârșit din nou pe drum. Am oprit la cel mai apropiat hotel recomandat. Destul de populat. Identific ceva comun la toți clienții, dar eram prea obosită să analizez. Mai târziu, când am coborât la masă, am realizat că e un hotel turcesc pentru șoferii de tiruri. Ooops!  O doamnă nu ar fi intrat nici în ruptul capului într-un astfel de hotel. În alte condiții, nici eu, dar la cât eram de epuizată, începeam să mă îndoiesc că mai sunt o doamnă.

Ne culcăm devreme, să apucăm câteva ore de somn, pentru că la ora 3 noaptea estimăm că va ajunge șoferul să ne tracteze. În subconștientul meu conștient, mi-aș fi dorit să întârzie, dar telefonul a sunat chiar înaintea alarmei noastre.

Mă gândeam că poate are și el nevoie de o oră de somn, de care aș fi profitat și eu. Iluzii! Tot ce își dorea era un duș. A intrat la duș, timp în care sună recepționerul, care ne informează că străinul care a urcat la noi, trebuie să coboare în 10 minute, altfel vom mai plăti o cameră. Nu am apreciat adăugarea la cheltuielile noastre, pe lângă hotel, tractări și a costului unei camere. Așa că încurajată de discuția în limba română (la 3 noaptea nu cred că mai funcționam în altă limbă) cobor să explic mai convingător situația. 

L-am ținut de vorbă pe recepționer cât am putut de mult, ca să dau timp șoferului să-și termine dușul.  Mulțumită că aveam bagajele pregătite, deschid ușa camerei și……… șoferul și soțul meu se chinuiau să șteargă gresia din baie, cu tot ce le pica în mână și într-o viteză suspectă.

Cu toată vigilența lor, un mic șuvoi de apă scăpase de sub control și încerca să pătrundă în cameră. Inundație! Dau o mâna de ajutor și întreb ce s-a întâmplat. Un prosop, mai voluntar, astupase scurgerea.

Reușim, în sfârșit, să evităm o evacuare în forță și să părăsim, decent, hotelul.

Mașina de tractare depășea cu mult imaginația mea în ceea ce privește modalitatea de acces. De obicei spunem – intru în mașină sau urc în mașină. Dar în niciun caz  – escaladez mașina. Încerc tot felul de subterfugii, să evit confruntarea, dar zadarnic.

Iată-mă în fața scării, lipită de mânerul care, vezi doamne, m-ar fi ajutat să urc, mișcându-mă înainte și înapoi, în încercările mele de a pune piciorul pe prima scară, de parcă eram la zidul plângerii.  În zadar!

Printr-o modalitate nedemnă, despre care nu vreau să vorbesc, nici măcar să-mi reamintesc, fără să îmi asum vreun merit la acest succes, iată-mă în cabină. 

Umilită de situația penibilă în care tocmai mă aflasem, înghesuită între doi bărbați (din fericire unul era soțul meu) cu picioarele într-o poziție de-a dreptul indecentă, am intrat în silentio stampa.

Era clar că nu mai puteam continua drumul în compania celor doi domni, în aceste condiții. Am decis astfel să rămân la Arad și să mă întorc cu trenul.

Hotărârea din glasul meu nu lăsa loc de negocieri, dar am simțit că nici nu ar fi încercat vreunul să mă convingă să rămân.

Mai multe escaladări asemănătoare cauzate de inevitabilele chemări ale naturii, ne îngrozeau pe toți.

Am ajuns la Arad, la șapte dimineața.  Abia așteptam să îmi recuperez poziția bipedă.

Când am ajuns la pensiunea unde rezervasem o cameră, proprietarul tocmai ieșea să-și plimbe câinele. Până la prânz, conform regulilor bine cunoscute, nu mă puteam caza. Am cerut totuși permisiunea de a aștepta în hol.

Am insistat și argumentul hotărâtor a fost că nu voi sta decât până la ora șase seara, când urma să plec la gară. Odată ajunsă în cameră, m-am întins pe pat, așa îmbrăcată cum eram și am dormit buștean.

Reușesc să mă trezesc în timp și să ajung la gară, unde am un moment de déjà vu în fața scărilor vagonului, dar un domn se oferă să îmi urce bagajul așa că iată-mă în tren!

Răsuflu ușurată, un tren privat, un compartiment modern, curat, într-un cuvânt civilizat. În asemenea condiții, drumul mi se pare de-a dreptul relaxant.

Ajung cu bine la destinație. Având în vedere că mă mișc ceva mai greu, mă așez din timp lângă ușă, trenul oprește, când aud un sunet puternic, ca pufăitul unei locomotive cu abur. Ușa trenului se deschide automat și simt o izbitură în partea dreaptă a capului…Era o ușă modernă, care probabil nu a apreciat faptul că m-am apropiat prea mult.

Amețită, dar fericită că am ajuns în sfârșit în București, nu mă pot împiedica să gândesc – cineva clar are ceva cu mine!

One thought on “Jasmine cedează

  1. Minunata. Am ras copios….. deși nu era de ras, cunoscându te. Dar așa ai scris o….. hazlie. Aștept in continuare ….altele.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s