O mare iubire cere sacrificii

Acum un an am întâlnit o veche și dragă prietenă. Nu ne mai văzusem de foarte mult timp. De atunci însă ne întâlnim în fiecare joi, pentru a depăna amintiri.

Astăzi este joi, așa că iată-mă sunând la ușă, cu un superb buchet de crizanteme galbene, preferatele ei.

Mă întâmpină veselă, ca de obicei. La vederea buchetului exclamă:

• Vai ce frumoase sunt ! Știai că sunt preferatele mele?

Știam, evident că știam, doar o cunosc de atâta timp.

Confortabilul ei apartament, amenajat cu bunul gust în care o recunosc, are o terasă superbă, cu priveliște spre Cișmigiu. 

Mă așez confortabil în fotoliul meu preferat. Regăsesc stejarul bătrân care străjuiește de zeci de ani terasa, făcând parcă parte din familie.

Mă întâmpină cu un freamăt de frunze, urându-mi bun venit ca unui vechi prieten. Se pregătește să-mi povestească cum aspira el, încă de când era un plăpând puiet, să ajungă până la terasă, să o vadă de aproape pe domnișoara care apărea, din când în când, să privească parcul.

Este însă întrerupt de apariția prietenei mele, care vine cu o tavă cu cafele și….

–         Am o surpriză pentru tine. Ți-am făcut prăjitura ta preferată.

–         Cremșnit?!

Asta însemna o concurență neloială pentru bătrânul stejar, căruia îi arunc o privire furișă, promițând să îl ascult cu altă ocazie.

Trebuie să recunosc că aceste mici surprize dulci și vinovate sunt un alt motiv pentru care nu aș rata o zi de joi, în compania ei.

–         Astăzi este rândul meu și m-am hotărât să-ți povestesc despre repartiția mea în întreprinderea de comerț exterior, unde lucram când m-ai cunoscut.

Am zâmbit înțelegător, pentru că renunțasem, de atâtea ori, la rândul meu pentru plăcerea de a o asculta. Era așa de exuberantă și povestea cu atâta patos, încât se transfigura și mă ducea cu gândul la tânăra de altă dată.

Dar, de data asta, eram hotărât să-i spun în față crudul adevăr: era rândul meu la povestit.

Scot armele forte din dotare, știind că îmi vor asigura succesul.

–         Ieri l-am întâlnit pe Enache.

–         A! Dragul de Enachiță?! Nu l-am mai văzut de un car de ani. Ce mai face? Cum arată?

–         Enachiță, Enachiță! Hai, dragă nu-i mai zice așa, că e bărbat în toată firea, are 80 de ani.

–         O avea el 80 de ani, dar tot un scump a rămas. Ce mai face soția lui? Știu că suferise o complicată operație de înlocuire a rotulei.

Gata, reușisem să-i stârnesc interesul.

–         Soția arată destul de bine, ținând cont de vârsta pe care o are. Cred că în curând va împlini 90 de ani. S-a recuperat bine după operație. Hotărâtă cum o știi, a spus tuturor, că nu o să lase o banală operație (auzi tu – banală, la vârsta ei!) să-i schimbe planurile de a veni la București.

–         Adică a fost și ea în Bucureșți? Când? Cum? De ce nu o fi dat niciun semn? De ce nu a sunat Enachiță?

“Vaincre sans victoire, on triumph sans gloire “.

Ceea ce părea să fie o victorie se transformase într-un calvar. Nu era ușor să faci față atâtor întrebări și nici să urmezi șirul povestirii cu atâtea întreruperi.

–          Da, a fost acum câteva luni, dar fiind relativ recent după operație doctorul a sfătuit-o să se menajeze pe cât posibil, așa că nu a primit vizite.

–         Înțeleg, dar regret că nu am știut. Nu mă miră că Enachiță nu a sunat. Niciodată nu a ieșit din cuvântul ei. Ce ți-a mai povestit despre ea?

–         Îl știi pe Enache, îndrăgostit de ea, ca la început.

–         Da. Povestea lor de iubire este una foarte frumoasă…

Gata, dacă vorbește despre povestea lor de dragoste, am pierdut orice șansă de a mai vorbi. Dar cum spuneam, fiecare cu slăbiciunile lui. Mie îmi plăcea să o ascult.

–         Singurul viciu al lui era dragostea excesivă pentru frumos, viciu pe care îl împărțeau cu toleranță, amândoi. Mai țin minte, când am văzut-o ultima oară, avea 85 de ani și încă se lumina la față când un tânăr îi oferea brațul, chiar dacă o făcea numai pentru a o ajuta să treacă strada.  Întotdeauna îl necăjea pe Enachiță:

“Uite dragă, ce companie agreabilă am, ce cavaler tânăr mă însoțește!”

–         Mă mir că este încă sănătoasă. Este o fumătoare înrăită. Când vrea să “țină post”, nu fumează până la lăsatul serii, se autoflagelează. Din când în când, “nu de multe ori, dar cam des”, mai dă pe gât câte un păhărel de țuică și complotează cu menajera să-i lase pe măsuță ceva “pour la bonne bouche”, pentru că mirosul de țuică se cere înlăturat.

–         Da, știu! De altfel toate pasiunile (din respect, nu le numesc vicii) sunt un cocktail letal pentru liniștitul de Enachiță. Dar asta este farmecul ei, rebelă, incontrolabilă, independentă.

–         De asta o iubește! Să-l fi auzit cum îmi povestea despre cum arata ea coborând din avion.

“Era îmbrăcată într-un costum Chanel, peach, purta un șirag de perle mari și cercei asortați.  Părea o tânăra care pășește pe podiumul de prezentare al colecției Chanel“

–         Dacă țin bine minte, ea nu a mai fost în țară de 50 de ani, nu?

–         Da, așa e!

–     Enache mi-a povestit că atunci când a văzut-o, a îmbrățișat-o, a sărutat-o, însă ea îl ignora pentru că simțea nevoia să-i facă o confidență:

« Dragul meu, nici nu știi ce mi s-a întâmplat în timp ce călătoream! În avion, era așa de frig, încât am fost nevoită să cer un whisky, dacă poți să crezi!

  – Dar, draga mea, nu ar fi fost mai simplu să ceri o pătură? »

O mare iubire cere sacrificii.