Pălăria de fetru

Zilele trecute am citit întâmplător un mesaj, în care cineva își amintea cât de ciudat era privit, cu mulți ani în urmă, pentru că era tuns zero, făcea jogging, etc. lucruri cu care oamenii din jurul lui nu erau obișnuiți.

Mi-am amintit de pălăria mea de fetru…….

S-a întâmplat cândva în anii ’80, în România, București, capitala țării, unde ai fi tentat să crezi că oamenii erau mai destupați la minte.

Aveam 30 de ani și îmi plăcea să mă îmbrac frumos. Bine nu pot să spun, pentru că nu îmi permiteau resursele. Iubeam pălăriile cum le iubesc și acum la 69 de ani.

Știu exact când am început să le iubesc. Când eram mică, mergeam deseori la vecina noastră și mă uităm fascinată cum se îmbracă și se machiază. Un adevărat ritual.

Era brunetă, părul despărțit de o cărare care mergea de la o ureche la alta, cârlionții aranjați  pe frunte și pe ceafă, cum se purta în anii…….(eram în anii 1950-1960, dar nu am mai văzut vreo femeie cu părul aranjat așa).

Era o femeie cochetă, se ruja cu un ruj de un roșu puternic, dar mai ales …..purta pălării. Le ținea în cutii mari, speciale și le scotea cu multă grijă. Eram nerăbdătoare să văd care dintre pălării va fi aleasă.

O singură cutie era rotundă. Acolo era comoara, pălăria roz cu voaletă. Era micuță, cochetă iar voaleta acoperea ochii și cădea până la nas.

Stătea într-o casă dărăpănată, soțul ei era pictor-starving artist, dar când ea ieșea din casă, ai fi crezut că e o actriță.

Odată mi-a pus pe cap, una dintre pălării. Era pălăria roz, care îmi plăcea cel mai mult. Când m-am uitat în oglindă, nu îmi venea să cred că eram eu. Nu aveam mai mult 6-7 ani, dar asta nu m-a împiedicat să fiu fascinată.

Vizitele la vecina mea mi-au cultivat admirația pentru femeile elegante și pasiunea pentru pălării.

Devenind adult, îmi cumpăram rar câte ceva și atunci lucruri ieftine. Lipsa posibilităților materiale mă făcuse ca nici măcar să nu îmi doresc lucrurile scumpe. Îmi amintesc că treceam pe lângă vitrinele de bijuterii fără măcar să mă opresc să privesc. La ce bun?!

Până într-o zi, când a apărut EA. PĂLĂRIA DE FETRU.

O colegă o adusese special pentru mine, cel puțin așa mi-a spus.

Nu contează, am făcut șocul cumpărătorului. Nu mai știu cât am dat pe ea, probabil mult, dar ce contează. Eram fascinată și spre norocul meu și soțul meu a fost la fel.

Era de fetru maro, dar nu acel maro trist, tern, ci un maro cald, plăcut, parcă luminos, dacă pot să spun așa ceva despre culoarea maro. Avea o bentiță maro îngustă, o nuanță de maro puțin mai închisă decât restul pălăriei,  care despărțea calota de borul pălăriei.

Era sobră, dar plăcută la vedere, avea o anumită ținută care impunea respect atât pentru cel care a lucrat-o, dar și pentru cea care o purta. Cel puțin așa credeam eu în naivitatea mea.

Eram înaltă, blondă, cu ochii verzi și îmi stătea tare bine cu pălăria aia. Nu spun asta ca să mă laud, ci pentru că nici acum nu pot să înțeleg, cum a putut un nimeni, că nu pot să-l numesc bărbat, să reacționeze așa urât în fața unei femei.

Eram în stație, la metrou. Veneam de la serviciu obosită, dar mândră de noua mea pălărie. Lumea mă privea zâmbitoare, iar eu mă simțeam foarte bine.

Când am coborât din metrou, un “bărbat” mic și gras, striga pe peron: Casablanca! Casablanca! Casablancaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!

Nu am realizat că mi se adresa decât atunci când s-a apropiat și a început să mă agreseze fizic, să mă tragă de mâneca hainei, mă împingea, continuând să urle Casablanca.

Nu îmi dădeam seama ce se întâmplă, ce am făcut să îl deranjez pe acel om, pe care nu îl mai văzusem niciodată în viața mea.

Oamenii treceau mai departe, ca și când nimic nu se întâmpla.

Am grăbit pasul. Era singurul lucru pe care puteam să-l fac. Nu eram în stare să ripostez. Eram și prea speriată, neștiind ce avea de gând. Am urcat pe scara rulantă și am crezut că am scăpat. Dar nu, tipul era perseverent. A urcat scările în fugă și a ajuns din nou lângă mine. Calvarul a continuat, dar de data asta am aflat motivul. Revoltat, m-a apostrofat:

• Ai tocurile cizmelor uzate și îndrăznești să porți pălărie ca Ingrid Bergman în Casablanca?!.

Deci, se pare că aveam de-a face cu un connaisseur, prost educat, însă un connaisseur.

Nu m-am lăsat însă intimidată, am continut să o port.  Acel nefericit incident m-a determinat să iubesc și mai mult pălăriile.

Mai am și acum frumoasa pălărie de fetru.

Când am nevoie de o magie, îmi pun nemuritoarea mea pălărie de fetru, mă privesc în oglindă si redevin parcă femeia de altă dată.