O femeie frumoasă

Îmi place să hoinăresc pe străzi și să observ diferite tipuri de oameni, comportamentul, mimica, obiceiurile, reacțiile lor în diferite situații.

Colecționez crampeie de viață. Le adun ca pe niște piese de puzzle, pe care le păstrez pentru momentul în care voi primi vizita neprețuită a imaginației și le voi îmbina într-o poveste frumoasă.

Fiind o zi superbă de august, nu puteam să ratez ocazia de a ieși în oraș să iau masa de prânz, pretext pentru a hoinări pe străzi și a admira forfota oamenilor care caută un loc liniștit, pe iarbă, pentru a mânca prânzul, la pachet, pregătit probabil de o mamă, soție, soră sau bunică grijulie.

După cum e ambalat pachetul, îți dai seama cine l-a pregătit.

Mai îngrijit sau mai puțin îngrijit, ambalat cu dragoste sau în grabă, neglijent sau standard în ambalaje colorate de la fast food. 

Îmi place să-i privesc. Sunt tineri, frumoși, îmbrăcați elegant la costum, cămașă bleu de obicei, oameni care lucrează la băncile din apropiere. Sunt toți serioși și preocupați de parcă prânzul ar  intra în atribuțiile lor de serviciu, iar ritualul trebuie executat conform regulamentului de ordine interioară. 

Faptul că sunt îmbrăcați aproximativ la fel creează un fel de uniformitate a peisajului și ochiul se obișnuiește cu același gen de costume și de oameni, încât se relaxează, identificând același tipar și aceleași culori, negru, bleumarin, alb, bleu.

Preț de o oră strada și zonele verzi din apropiere sunt pline de viață, invadate de tinerețe.

Îmi place agitația străzilor londoneze, atât timp cât nu sunt inclus în această masă compactă, care se deplasează grăbită, după reguli doar de ei știute.

În peisajul acesta în care parcă fiecare își are locul și rolul lui, oricine nu se încadrează în personajul standard, iese în evidență.

O femeie frumoasă îmbrăcată în culori pastel, evident atrage imediat atenția.

O privesc fascinat. Înaltă, blondă, îmbrăcată cu gust, sigură pe ea, înaintează cu pas hotărât.  Nu are aerul unei englezoaice și nu spun asta neapărat în sensul rău al cuvântului. Părul blond natural, conformația corpului, trăsăturile feței și ținuta, trădează mai repede o femeie din Europa de Est. O frumoasă femeie din Europa de Est.

Evident nu sunt singurul care a remarcat-o.

O prezența plăcută care întrerupe monotonia străzii londoneze cu care sunt obișnuit.

O urmăresc cu privirea. Se îndreptă către un bărbat în vârstă, mic de statură, elegant. Din atitudinea lui protocolară, înțeleg că nu se cunosc prea bine.

Vârsta înaintată a bărbatului ridică anumite întrebări, dar sobrietatea și decența din îmbrăcămintea și conduita femeii mă împiedică de a avea gânduri necuviincioase.

Și totuși, ce îi poate aduce împreună pe acești doi oameni.

Mă intrigă faptul că nu înțeleg. Colecționarul din mine îi vede deja ca personaje importante în romanul la care lucrez .

Intră împreună într-un restaurant select.

Din curiozitate, brusc mi se face foame și decid să iau masa în același restaurant.

Prin bunăvoința motivată proporțional de stelele restaurantului, tânărul care mă conduce îmi găsește o masă cât mai apropiată de cei doi.

Fiind singur la masă, pot alege un loc stategic, ca să aud cât mai bine discuția, dar mai ales să nu pierd din priviri chipul frumoasei femei.

Nu numai de dragul frumosului (Honi soit qui mal y pense), dar expresia feței ei mă ajută să înțeleg mai bine despre ce discutau. Discuția se purta în engleză, franceză și o limba pe care nu am recunoscut-o, probabil limba maternă femeii.                                                                            

Este un pic stingheră,  îți da seama cu ușurință că intră pentru prima oară în viață ei într-un astfel de local.

După amabilitatea cu care este tratat domnul în vârstă, se vede că este clientul casei.

Respectul cu care este tratat se răsfrânge asupra ei, redându-i încrederea.

Masa era frumos aranjată, cu o față de masă de un alb impecabil, farfurii de porțelan fin și pahare de cristal foarte subțire, tacâmuri de argint.

Tacâmurile sunt aranjate într-o ordine necunoscută și sunt mult mai multe decât ar fi reușit ea să gestioneze.

Meniul elegant prezentat într-o copertă de piele, pare să fie cea mai grea încercare. Amână pe cât posibil să-l atingă, dându-și seama probabil că, dacă-l deschide se angajează într-o luptă fără sorți de izbândă.

O aud mărturisind cu sfială că nu știe cum să folosească tacâmurile și nici ce să comande. Vocea domnului în vârstă este calmă și deosebit de liniștitoare:

• Nu îți face probleme! Dacă îmi permiți, ți-aș recomanda ca starter lobster și cotlet de miel, care vine cu spanac, pentru felul principal.

El începe să-i pună o serie de întrebări, situația de după ultimile evenimente din țara ei, despre familia și jobul ei, ceea ce îmi confirmă presupunerea că nu se cunoșteau.

Era bucuroasă că poate să-i răspundă în limba în care îi fusese adresată întrebarea. Asta îi consolida puțin poziția, destul de fragilă în urma slăbiciunii de care dăduse dovadă cerându-i ajutorul.

Ea a mulțumit pentru masă, iar el pentru amabilitatea de a fi acceptat invitația lui și s-au îndreptat spre ieșire.

Ultimile cuvinte pe care le-am auzit au fost:

• Bine! Atunci te sun pe 3 noiembrie, când voi fi în București și discutăm detaliile.

În sfârșit, înțeleg! Femeia tocmai trecuse cu succes un interviu pentru un job, în țara ei.

Respir ușurat. Nu mi-a înșelat așteptările.

O regăsesc în mulțime și nu îmi pot dezlipi privirea de pe silueta ei care se îndepărta cu pasul hotărât, cu care mă obișnuise.

Știind că nu o să o mai văd niciodată, mă îndepărtez rapid și o las acolo, pierdută în mulțime.

Nu vreau să o urmăresc plecând, vreau să cred că atunci când voi reveni, voi putea zări din nou, pe străzile londoneze, silueta unei femei frumoase din Europa de Est.