O femeie din Europa de Est la Londra

Am invitat o prietenă dragă, pe care nu o mai văzusem de mulți ani, să-și petreacă concediul cu mine. Așa că, iată-mă la aeroport așteptând-o cu emoție, temându-mă de momentul în care aveam să văd urmele trecerii anilor pe chipul ei și implicit să recunosc că aceeași ani au trecut și peste mine.

I-am zărit silueta în mulțime, am recunoscut-o imediat. La fel de înaltă, mai puțin tânără, mai puțin suplă, un pic dezorientată, dar aceeași femeie frumoasă pe care o cunoșteam.

Revederea a fost emoționantă.  Am fost toleranți unul cu cealalalt și am exclamat la unison:

– Vai ce bine arăți!

O invitasem pentru două săptămâni, cât avea concediu, dar spre surprinderea mea primise o viză pe șase luni. Era așa emoționată că nici nu privise datele vizei. Se afla pe aeroportul Heathrow din Londra, restul nu mai conta. Era imediat după evenimentele din Europa din 1989 și, pentru mulți oameni pentru care libera circulație fusese zeci de ani doar o aspirație, era acum un vis împlinit.

Totul era nou pentru ea, străzile, metroul, oamenii simpli și mai puțin simpli pe care i-am întâlnit mergând la festivitățile de ziua reginei, când credea că ne aflăm pe un platou de filmare.

Bineînțeles, ca orice femeie, în curând a devenit fan Oxford street.

Nu avea bani și nici eu nu îmi permiteam să-i ofer prea mult. Asta nu o împiedica să intre în toate magazinele mai accesibile, care îi permiteau cât de cât să se atingă de ceva. Magazine ca C&A sau mai puțin ieftine ca Selfridges, dar și total inaccesibile ca Harrods. 

La Harrods am mers în prima zi de sale și am avut șansa să vedem micul show oferit în fiecare an de Mohamed El Fayed, însoțit de Cher, urmăriți de o pitorească orchestra de cimpoieri îmbrăcați în quilturile tradiționale.

Ideea de a putea proba orice, chiar dacă nu putea să cumpere, era ceva cu totul nou pentru ea și nu rata nicio ocazie, fie că era îmbrăcăminte sau pălării.

Cel mai mult îi plăcea să se oprească la raionul de pălării. Venea dintr-o țară în care se schimbase regimul de curând, dar în mod sigur nu și mentalitatea oamenilor, așa că pălăria nu făcea parte din garderoba unei femei.

Nu contenea să probeze și eu să fac fotografii.  Parcă toată lumea era a ei.

– Nu pot să cred! Nu am văzut în viața mea atâtea modele cu dungi, pătrățele, diferite culori, materiale, texturi, flori, panglici, pazmanterie, combinate în cele mai ingenioase feluri posibil, funde, pene, panglici, de zi cu zi, de după amiază, de ocazii.

Descopeam în ochii ei entuziasmul unei fetițe care dăduse iama, pe furiș, în hainele mamei. 

Într-adevăr o pălărie poate face minuni. Avea sentimentul că toate pălăriile acelea sunt ale ei.

Păreau a fi cele pe care le crease imaginația ei, ani de-a rândul, începând de la șapte ani, când a probat micuța pălărie roz cu voaletă a vecinei.

Pe urmă, mi-a descris cu atâta înflăcărare, cu lux de amănunte și strălucire în ochi, jobenul alb, satinat, de care ar fi trebuit să fie prins voalul de mireasă și povestea pălăriei ei de fetru, singura pălărie care a existat de fapt. 

Concentrarea cu care își fixa pălăria pe cap, verifica cu ochi critic rezultatul, aranja pe ici pe colo câteva fire de păr rebele care refuzau să se conformeze cerințelor ei, felul în care își întorcea capul spre mine, pozând dezinvoltă, satisfăcută și sigură de rezultat, cu capul puțin aplecat, în funcție de modelul pălăriei, nu puteau trece neobservate.

Când am ieșit din magazin, părea o altă femeie : mai tânără, mai frumoasă, mai sigură pe ea. E clar, atitudinea e totul!

Duminică, magazinele erau închise, spre norocul meu, pentru că puteam să-i arăt și altceva din Londra și, de ce să nu recunosc, era destul de obositor, mai ales că ea își descoperise niște resurse nebănuite de energie.

Admira superbele parcuri londoneze amenajate astfel încât totul să pară sălbatic, crescut la întâmplare, în niciun caz nu se simtea că cineva și-a impus stilul în detrimentul naturii. Ne relaxam hrănind veverițele, porumbeii și rațele și ne pierdeam pe aleile parcurilor povestind, făcând fotografii, până la ora prânzului.

Din când în când îmi permiteam să o duc la masă. Experiențe noi de tot felul, culinare și nu numai.

Într-una din zile, am intrat la întâmplare într-unul din pub-urile de pe străduțele laterale ale Oxford street.

Atmosfera era sumbră, clientela ciudată. Pankiști, sataniști, tineri îmbrăcați la fel, jeanși ancorați bine cu lanțuri, jachete cu ținte și fel de fel de inscripții agresive, inele în nas, tatuaje diverse. Fete, băieți cu părul încâlcit, vopsit strident. Simțeam că am făcut o alegere greșită. Dar ne era foame.

Ne-am așezat la masă în așa fel încât să fie cu spatele la spectacolul straniu pe care îl ofereau ceilalți, să nu ne stricăm pofta de mâncare.

Nu am realizat însă că în fața ei, lângă perete, era o vitrină, în care lumina se aprindea intermitent dar suficient cât să poți vedea, în interior, o spânzurătoare cu un manechin atârnat în ștreang.

Mărturisesc că pofta mea de mâncare era în mare pericol, dar dădusem deja comanda, așa că ne-am resemnat. Ea devenise dintr-odată foarte tăcută.

Tinerii aceia ni se păreau de-a dreptul prietenoși, în comparație cu vecinul nostru de masă, spânzuratul.

Am mâncat cât am putut de repede, pentru că în mod clar nu era o atmosferă în care să vrei să-ți savurezi dejunul.

Înainte să ieșim din local, a fost nevoie de o mică expediție la subsol, pentru rezolvarea anumitor urgențe. Evident nu o puteam însoți. O așteptam afară, când a apărut, într-un timp record, albă la față.

– Ce s-a întâmplat?

A început să-mi povestească. Era foarte agitată. Și-a cerut scuze pentru detalii, dar numai așa putea să mă facă să înțeleg prin ce a trecut.

–  Intru în micul spațiu, mă pregătesc, când aud un țipăt de femeie. Se face liniște și încerc să-mi reiau activitatea. Țipătul revine, mai puternic și mai aproape. O mică pauză, după care țipătul devine continuu, iar femeia începe să alerge. Zgomotul pantofilor cu toc, pe dale, era înfricoșător, dar măcar se îndepărta. La un moment dat s-a făcut liniște, o liniște prevestitoare de rele. Indiferent ce ar fi fost, era cazul să scap cât mai repede de acolo. Holul era pustiu și nimic nu indica că s-ar fi întâmplat ceva. Am urcat scările dintr-o suflare, căutând salvatoarea ieșire.

Nu înțelegeam ce s-ar fi putut întâmpla. Suna așa straniu ce îmi povestise. Înainte de plecare, am mai privit o dată localul. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, trebuia să fie o oarecare agitație. Dar era liniște și pace ca la orice pub londonez…………. privit de pe trotuar.

Abia când am văzut numele pub-ului, “King’s head” am înțeles.