Poarta de fier forjat

Căutam bogăția în faptele deosebite din viața mea, fapte prin care să mă definesc și să atrag respectul și de ce nu iubirea celor din jurul meu. Acum însă mi-am dat seama că cele mai neprețuite bogății sunt ascunse în sufletul meu, nu neapărat în faptele mele.

Ca orice om, mă tem că voi dispărea și că nimeni nu va mai ști cine am fost de fapt. Poate doar cei dragi își vor aminti de mine…

Îmi amintesc ședința de hipnoză care mi-a dezvăluit lucruri interesante despre mine și încăpățânarea mea de a nu mă bucura de ceea ce port în suflet.

Înaintam precaut pe un drum întunecos, însoțită de un bătrân înțelept cu barbă albă, ca toți înțelepții care se respectă. Prezența lui și lumina palidă a făcliei, îmi asigurau o oarecare încredere că nu voi rătăci drumul și nimic rău nu mi se va întâmpla.

Am ajuns în fața unei porți de fier forjat, înaltă, lată și foarte frumos lucrată. Din loc în loc avea un pic de auriu, care aducea strălucire în dantelăria întunecată realizată cu mare măiestrie. Fier și dantelă par incompatibile și numai mâna unui artist le putea combina atât de reușit.

Am fost îndemnată să o deschid, însă nu puteam, pentru că mintea mea nu prevăzuse o clanța. Mi s-a sugerat să caut pe latura dreaptă, un zăvor, dar…………pretindeam că nu ajung până la el. Până la urmă am reușit să deschid ușa, dar ce folos! Nu puteam înainta, pentru că era foarte întuneric. Aveam de ales, să înaintez sau să mă întorc din drum. Am ales soluția lașului, să mă întorc din drum.

Am înțeles însă că nu voi afla niciodată ce era dincolo de acea poartă. M-am hotărât să încerc, dar drumul era anevoios, pietruit, cu piatră măruntă și foarte întunecat. Îmi era frică să mă afund în întuneric. Înțeleptul a fixat o făclie pe peretele din dreapta mea, care a luminat o parte din drum. Atunci m-am încumetat să înaintez încet, urmărind cu mâna peretele rece, umed și întunecat, care îmi oferea totuși un reper.  

Nu există decât acest culoar cu drum greu, prost iluminat, dar drept și care mă ducea încet, dar sigur, către destinația mea. Nu m-am gândit nicio clipă spre ce mă îndrept, știam doar că trebuie să înaintez și să ajung la capătul drumului. Nu îmi mai era frică, știam doar că nu mă mai pot întoarce, dar nu pentru că nu am încotro, ci pentru că așa am decis eu.

Înțeleptul dispăruse de mult, eram doar eu cu mine și dintr-o dată s-a făcut lumină și spațiul s-a deschis într-o camera imensă, sala mare a unui castel. Parcă eram undeva într-unul din palatele vizitate de mine.

Mobilier specific, un jilț enorm și superb lucrat, o masă imensă pentru zeci de persoane, plină de sfeșnice enorme cu lumânări aprinse, a căror lumină se reflecta fascinant pe suprafața obiectelor de aur de pe masă. Tablouri, tapiserii, ferestre enorme cu vitralii care îți tăiau respirația.

Trăiam un vis, totul era fascinant. Simțeam frumosul cu toată ființa mea și mă relaxam cu fiecare lucru nou descoperit.

Vocea blândă, care m-a însoțit de-a lungul drumului și care m-a ajutat să mă hotărăsc când ezitam, mi-a șoptit:

• Acestea sunt bogățiile ascunse în sufletul tău, pe care, până acum, ai refuzat să le vezi.

Am făcut cale întoarsă, fără să mai am nevoie de sprijin. Drumul era luminat și poarta larg deschisă. Nu o mai percepeam ca pe un obstacol, ci numai ca pe un obiect superb de decor.

Nu mai aveam nevoie nici de înțelept, nici de făclia lui.

Am lăsat în urmă toate bogățiile, fără regret, știam că de acum încolo voi avea oricând acces la ele, fără ajutorul nimănui. Le-am lăsat ascunse în sufletul meu, pentru că nu vreau să le ”pângărească” cineva cu vreun gând rău.

Când am nevoie de frumos, mă refugiez acolo, în lumea mea de vis. Îmi umplu privirea și inima de frumos și apoi dau fuga afară să înfrunt lumea reală.

Acesta este micul meu secret.