Îmi place să călătoresc cu trenul, iar la vârsta mea, îmi permit să îmi satisfac plăcerea din când în când. Nu mai sunt grăbit, nu mai trebuie să ajung la timp undeva anume, ci doar să ajung. Avantajul este că pot să aleg orice mijloc de transport și aleg de cele mai multe ori trenul.
Așa că iată-mă în trenul București-Munchen, via Viena.
Bagajele minimale îmi permit să mă strecor printre oamenii încărcați cu valize și genți de voiaj și să urc relativ ușor.
Caut numărul cușetei și trecând involuntar în revistă toate celelalte cușete, aud un dialog ciudat între controlor și o călătoare:
– Păpușă blondă, voiajezi singură?
Auzisem că se întâmplă astfel de lucruri în vagoanele de dormit, dar nu îmi place să aplec urechea la orice și de altfel nici nu era problema mea.
Intru, las bagajul și încerc să dau o notă personală spațiului acela pe care aveam să-l folosesc multe ore de aici încolo.
Pun câteva obiecte strict necesare în mica cabină de duș, îmi așez la îndemână, ochelarii, cartea, o revistă, sticla de apă și bineînțeles telefonul.
Patul de jos era desfăcut și îmi dau seama că nu am să pot sta să citesc ceva până reușeam să adorm, așa că decid să chem pe cineva să-l transforme din nou în canapea.
Ies pe culoar, avansez spre locul în care se găsea controlorul și aștept politicos să termine discuția în care era angajat. Doi călători mai în vârstă, aveau probleme cu biletele, greșiseră ziua și nu aveau cușeta disponibilă.
“Păpușa blondă“ o invită pe bătrână să stea cu ea în cușetă. Evident, încerca să scape de insistențele deplasate ale controlorului.
Zis și făcut. Bătrânul o instalează pe soția lui și înainte să plece, îi șoptește la ureche “păpușei blonde”:
– Doamnă, soția mea este bolnavă de inimă și la ora 10 trebuie să-și ia medicamentele. Vă rog să-i reamintiți dumneavoastră și dacă se întâmplă să vă mai treziți peste noapte, vă rog să vedeți dacă mai respiră.
După câte a povestit mai târziu, păpușa blondă nu a dormit toată noaptea, de frică să nu moară bătrâna în somn.
În sfârșit pot să-l rog pe domnul acela foarte ocupat, să mă ajute să rezolv problema cu canapeaua.
A început să se vaite, că toți călătorii îl solicită și el este bolnav, are probleme cu inima, etc. Se pare că în trenul acela toți aveau probleme cu inima. În sfârșit, a rezolvat, a plecat și am scăpat de văicărelile lui, dar era nemulțumit, probabil aștepta un bacșiș.
Ceva rău trebuie să fi zis el în gândul lui, pentru că mi-am dat seama că totul fusese zadarnic. Fiind înalt, nu puteam sta pe canapea să citesc, decât cu capul aplecat. Exclus. Singura soluție era să urc în patul de sus și să sper că voi adormi repede.
Dar, înainte, m-am asigurat că ușa este bine închisă, după instructajul primit. La urcarea în tren controlorul mi-a arătat cum să încui ușa cușetei. A luat unul din prosoapele de șters pe mâini, încât mut de uimire, mă întrebam dacă are de când să mă învețe cum să mă spăl și să mă șterg pe mâini?! L-a răsucit pe diagonală și mi-a arătat cum să leg cele două zăvoare cu el “for safety“?!
For what?!
Nu îmi venea să cred. Am crezut, inițial, că engleza mea nu e suficient de bună și am întrebat:
– Să înțeleg că pot fi în pericol în acest voiaj?
– A! nu vă faceți griji, că dumneavoastră nu vă fac nimic, vă fură doar bagajele.
– Poftim!?
– Deschid puțin ușa, pulverizează un spray să vă adoarmă și pe urmă deschid ușa și vă fură bagajele.
– Domnule, vă dați seama ce spuneți?
– Stați liniștit, că asta nu se poate întâmpla decât pe teritoriul Ungariei.
Cred că dacă mai zicea încă o dată, stați liniștit, deși nu sunt un om violent, nu mai răspundeam de acțiunile mele.
După trecerea controlorului, au început să se audă zăvoarele la toate cușetele. Pesemne că toată lumea își îsușise instructajul.
Inutil să spun că am urmat instrucțiunile cu sfințenie. Dar totul e bine când se termină cu bine. Se pare că trenul nostru nu a prezentat interes pentru spărgători.
Revenind, am verificat ușa, am luat revista, ochelarii, apa, telefonul și am atacat cu curaj scara care mă despărțea de locul făgăduinței unui somn bine meritat.
M-am instalat, m-am baricadat să nu cad din pat și am început să citesc, dar nu pentru mult timp, pentru că legănatul are, la mine, efect sigur.
Mă mai trezeam din când în când, până m-am lămurit că șinele de cale ferată mai au și curbe și faptul că mă rostogoleam într-o parte și alta a patului, nu însemna neapărat că deraiază trenul.
Din păcate, la o astfel de curbă, am auzit zgomotul inconfundabil al unui obiect care a căzut din pat. Adormit, am pipăit cele câteva obiecte care îmi ținuseră companie până atunci și am constatat că lipsește………..telefonul.
M-am hotărât să cobor, să-l recuperez și să profit de ocazie, să rezolv și alte treburi minore, dar urgente.
Să cobor! Ușor de zis, greu de făcut. Aș fi putut coborî cu fața, pentru că deasupra ușii erau niște bare de care m-aș fi putut ține, dar mi-am dat seama că nu mă puteam ajuta de ele până atingeam podeaua. Conform proverbului “calea cea mai scurtă este cea cunoscută” am ales să cobor clasic, cu spatele.
Treptele scării de metal erau foarte înguste și sub greutatea corpului meu, îmi răneau pur și simplu talpa, încât au început să-mi tremure picioarele și simțeam că în curând gleznele mele or să cedeze. Mă vedeam deja căzut de pe scară și zăcând acolo până m-ar fi descoperit cineva a doua zi.
În sfârșit am ajuns cu bine, am început să caut telefonul, dar în zadar. Nu era nicăieri. Nu îmi rămânea nimic altceva de făcut decât să aștept dimineața. Era 3 noaptea. Neîndrăznind să repet experiența cu scara, m-am hotărât să mă întind pe canapea. Deși incomodă, am adormit.
Pe la ora 5, a început să sune telefonul. Rugasem pe cineva să mă trezească. Îl auzeam sunând dar nu reușeam să identific locul din care sună. Am zărit la un moment dat lumina, de sub canapea. Printr-o crăpătura reușeam să-I ating, dar nu să-l apuc.
Renunțasem, când am auzit un ciocănit salvator în ușă. Controlorul venise să mă scoale și să întrebe dacă vreau o cafea.
Ceasul rău, pisica neagră, cum obișnuiesc să spun. L-am rugat să deschidă canapeaua, ca să îmi pot recupera telefonul.
Era foarte supărat și convins că am ceva cu el, de îl supun atâtor chinuri, strânge canapeaua, deschide canapeaua……
Dar eu sunt mulțumit că mi-am recuperat telefonul și pot să liniștesc persoana care mă sunase în disperare.
Ajunsesem la Budapesta. Știam că vom sta ceva timp aici, deci cobor să-mi iau ceva dulce. Pe peron mă întâlnesc cu bătrânul care avea probleme cu biletul. Coborâse și el să-și cumpere o ciocolată.
Mă reîntorc și în scurt timp, trenul este mutat pe o altă linie și pus în așteptare. Așteptare care a durat vreo patru ore. Mă plimb pe hol, să-mi dezmorțesc picioarele, când văd agitație, la cușeta păpușei blonde.
Bătrânul domn, care coborâse odată cu mine, nu se întorsese și avea la el pașapoartele și banii, iar soția lui rămăsese cu toate bagajele. Au cerut sfatul mai multor călători și a controlorului și au decis în unanimite să o ducă pe doamnă, cu bagaje cu tot, la poliția gării, în speranța că acolo va merge și soțul ei, care probabil nu a mai găsit trenul.
Lucrurile s-au liniștit, trenul a plecat și toți ne-am reluat locurile în cușetele noastre.
M-am bucurat în liniște de drumul până la Viena și mă gândeam că a fost cel mai agitat voiaj pe care l-am făcut.
Cobor din tren cu sentimentul plăcut al unui lucru care se termină cu bine, când o văd pe “păpușa blondă“ stând de vorbă cu……………bătrânul pierdut în gară, la Budapesta. Incredibil…cum ajunsese acolo? Întrebare retorică. Nu voi afla niciodată.
Cert e că era foarte agitat și striga:
- Unde e nevasta mea? Ce-ai făcut cu nevasta și cu bagajele mele?
Ella's Boutique 